Euridice

[Aurel Conțu]

N-am înțeles atunci cum s-a-ntâmplat

cum ai devenit dintr-odată lumină

cum ai trecut prin prisma ochilor mei

și mi te-ai deschis în inimă ca o floare

în toate culorile spectrului vizibil

în toate liniile câmpului magnetic ale sufletului

o elipsă miraculoasă

ca o pasăre de Brâncuși

trezită din încleștarea sufocantă a pietrei.

 

 Nici acum nu înțeleg cum s-a prăbușit totul

cum s-a estompat lumina și s-au amestecat culorile

în această bulboană a timpului

e prea mult de atunci, mă gândesc,

și număr pe degete anii

bufnițele din nuc

berzele cocoțate în vârful cerului

asfințiturile însângerate

dac-aș putea să-mi storc sufletul ca pe-o batistă

și să-mi culeg lacrimile înapoi

tot n-ar fi destul ca să te adun la un loc

într-o singură clipă

aici

în ținuturile acestea sufocate de liniște

unde n-au mai rămas decât ruinele Ierihonului

blestemul pietrelor

druizii

și nesfârșitele nisipuri albe ale Saharei