ELEGIA IV pe firul gândului călător

[Irina Lucia Mihalca]

ELEGIA IV pe firul gândului călător

 

https://www.youtube.com/watch?v=zPVaYKVE5yU&NR=1

 

Adevărul este oglinda cuvântului din ochii tăi,

Frumuseţea este vindecarea din inima ta,

Iubirea este zâmbetul impregnat pe faţa ta,

Dorinţa este atingerea mâinii tale.

O fată îţi traversează timpul în apusul soarelui roşu-violet... Reamintirea unui alt timp sau trecerea temporară printr-un nou timp?

Între veghe şi somn, praful purtat de vânt îi poartă vocea lui:

- Te iubesc prea mult ca să te las să mă iubeşti!

Amintirea ta, uitarea ta, între cuceriri şi părăsiri!

Ai nevoie de căldura focului, ai nevoie de răceala gheţii! Tânjeşti după acele îndepărtate locuri, te întorci spre început!

În palma ei un ceas se învârte, de la dreapta la stânga, spre spirala vieţii, asemeni scrisului dintr-o moscheie-sinagogă...

- Acesta-i misterul, aceasta-i cheia timpului Ei!

Doar ceasurile obişnuite se învârt în sensul morţii, spre moarte. Nu există îndoială e tristă, frumoasă şi vine din Moarte; zâmbeşte dincolo de Timp...

Noi peisaje se întind între malurile aceluiaşi râu până la o nouă întâlnire când inima va începe iar să pulseze.

Memoria îi avertizează: - Sunteţi legaţi prin soartă mai puternic decât orice gând, de mână veţi trece prin îngheţata poartă! Nu va temeţi!

Când apare Ea vântul toamnei devine vineţiu, frunzele zboară bezmetice... Pe geamuri apar angelice lacrimi, e o vreme ciudată, de iubire nebună, de Moarte, de Iubire şi Moarte.

Nici învăţaţii nu ştiu a spune!

Ea zâmbeşte de dincolo de timp şi are pe buze mireasma începutului, se întoarce să-şi sărute iubitul, de dincolo de timp în timpul ăsta bolnav...

Când apare El oglinzile explodează iar ei dansează un dans mut. În taina ţesută în noapte un parfum sublim îi ameţeşte sângele la vederea unui zâmbet răsfrânt. În fiecare frunză şi piatră sunt ascunse lecţiile purtate de şoaptele vântului.

Se spune că se vor căuta mereu până vor deveni UNU dar până atunci se vor întoarce în locurile lor dragi iar în moartea ce-i va uni vor fi doar - EU SUNT.

 

- Bună dimineaţa, suflet scump! Un curcubeu acum s-a deschis, mi-era dor de tine! spuse Ea... - Bună dimineaţa, draga mea! Ce te durea? întrebă El.

- Mă bucur că eşti aici. Un dor de sufletul tău! răspunse Ea... - Deci nu te durea nimic! Dorul este o stare dintr-un sentiment ce ascunde o poveste şi, astfel, devii visător! spuse El.

- Dorul e ceva diferit de durerea fizică, e ceva adânc. Acum mă bucur că ai apărut! spuse Ea... iar El spuse: - Nu te-am întrebat ce-i dorul!

- Ştiu! răspunse Ea... - Ce înseamnă să ştii? întrebă El.

- A şti, a cunoaşte, a înţelege! spuse Ea... - A înţelege? întrebă El.

- Uneori! spuse Ea... - Este cu totul altceva, ţine de o altă latură! spuse El.

- Ştiu că doare, înţeleg că doare! spuse Ea... şi El : - Da! Mă bucură capacitatea ta de a înţelege!

- Şi ce te mai bucură? întrebă Ea...- Sunt multe, uneori dacă le număr îmi dau seama că sunt foarte puţine lucruri. Pe tine ce te bucură sau ce nu te bucură sau ce încă nu te-a bucurat? spuse El.

- Dacă cele care te bucură valorează mult restul contează mai puţin. Sunt multe lucruri care ar trebui să ne bucure, să ne amintească de frumuseţea vieţii. Doar că nu toţi simt asta. Abia când nu le mai au îşi dau seama de valoarea lor! spuse Ea.... - Cred că paleta-i foarte largă la tine. Eu o să mă mai gândesc! răspunse El.

- Ţi-am prins uşor gândul! Testăm puterea gândului? întrebă Ea... - Eu ştiu până unde poate ajunnge gândul tău?! Nu-i ştiu puterea. Are frontiere? întrebă El.

- E nelimitat, ajunge şi creează lumi. Prin marea forţă a gândului avem raiul şi iadul şi ţesăturile lor! Cuvintele emană puterea misterioasă de-a vorbi prin tăceri, de-a exista în absenţele lor, continuă să simtă vocabulele dezmembrate din trecutul lor construind fraze, folosind cuvinte pe care nu le mai posedă. Melanj de sunete, pânze de păianjen, senzaţia aruncării într-o fântână secată, stalactitele durerii! spuse Ea... - Oare!? Spuse El.

- Uite, mă gândesc la ceva acum, să prinzi tabloul gândului. Ai prins gândul? Redă-l, te rog! spuse Ea zâmbind... iar El: - Eram cu Fata din Vis, Catrinel, pe câmpul de petale, ne-am rătăcit în liniştea ciudată a lunii, doar margaretele ne-au luminat calea. Ploua. Cred că deja a răcit!

- Chiar aşa am vizualizat tabloul - doi tineri frumoşi, tu şi Catrinel, alergau într-o zi de vară, într-un câmp de maci legănaţi uşor în briza vântului. Doar câţiva nori uimiţi în întinderea de azur a cerului! redă Ea... - Catrinel a adormit în braţele mele! spuse El.

- Oare cum e cerul pe acolo, vesel sau trist? Aici e cam mohorât! spuse Ea... iar El: - Stai să-l ating, nu ajung!

- Nu? Credeam că poţi atinge orice, copilule rebel! spuse Ea... - Când vreau, da. Nu iert ce văd, nu las ce vreau. Atenţie pentru cei ce au inima rebelă, îi văd în pericol! zâmbi El.

- Periculosule! De ce oare? întrebă Ea... - Aşa îi văd. Dacă nu ating stelele se izolează, fac altele! Ce au astăzi, mâine poate fi un motiv de mare durere! răspunse El.

- Cred că dacă te plimbi în acel tărâm cu Catrinel inerent sunt şi eu acolo! spuse Ea... - Mă gândeam eu! Oare unde se opreşte povestea? spuse El.

- O poveste poate continua şi în alte locuri sau timpuri! Un gând alb în delirul literelor ~ Oare unde duc urmele paşilor noştri pierduţi în ceaţă, în întinderile zăpezilor imaculate? Ce departe dansul argintiu al fulgilor pe gene, crâmpeie de poveşti din răsuflarea sufletelor plecate! Ce departe îngerii ce-şi lasă amprenta aripilor, ce departe florile de gheaţă desenate pe geamuri! Sufletul este în căutarea perechii sale. Negasindu-l pe pământ îl caută în Cer printre îngeri. Tac cuvintele între noi, tac şi plâng, tac şi lăcrimează!Vor mai vorbi vreodată? continuă Ea... - Tu unde eşti, draga mea? spuse El.

- Aici, acolo, şi aici, şi acolo... doar sunt sau fără doar, ci SUNT. Dar tu, tu unde eşti? întrebă Ea... - Eu? O să mă gândesc! spuse El.

- Ei sunt în noi, ei cei plecaţi, ei cei prezenţi! În perle rotunde se preschimbă toate picăturile. Crengile sălciilor plângătoare se leagănă în depărtate amintiri! spuse Ea... iar El: - Doamne! Ce îţi este şi talentul ăsta de a surprinde o stare, o emoţie, o poveste, un vis! “Ei sunt în noi” -până la lacrimi asta- în mine sunt, de fapt, prin glasul genelor şi în câmpul meu. Căutăm, visăm, călătorim în acest amestec, tu şi cu mine, cunoaştem bine roşul macilor şi verdele diafan al câmpului, fiorul copacilor tăinuit în coaja amintirilor. Fără să vrei, sclipiri de lumină licăresc din caldul trecut! Dacă eşti în gândul cuiva ceva din tine s-a transfert acolo!

- Cuvintele tale îmi par că o apa care mi se prelinge printre degete sau care se evaporă înainte de a-mi limpezi ochii. Este curată, racoroasă şi binefăcătoare, dar când să-mi dau cu ea şi pe ochi pentru a-mi limpezi privirea, deja n-o mai am, s-a evaporat. Eşti ca un ulcior magic din care curg poveşti, Povestitorul meu! spuse Ea... - Aşa credeam şi eu! Pe cine iubeşti tu, draga mea? spuse El.

- Pe tine, suflet scump! spuse Ea... iar El: - Nu! Să nu ajungi să mă iubeşti pe mine! Să nu-ţi doreşti asta!

- Crezi tu că iubirea e un robinet contorizat sau e doar unica energie din univers care luminează totul? Dar tu, pe cine iubeşti? întrebă Ea.... - Eu n-am întâlnit iubirea ce dă dureri de cap! Tu dacă te-ai legat la cap, înseamnă că ai întâlnit-o! răspunse El.

- De ce crezi că dă bătăi de cap? întrebă Ea..iar El:- Te implică adică! Îţi pierzi capul şi alergi după el!

- Şi dacă nu-l mai prinzi rămâi fără cap? zâmbi Ea...- Cam aşa ceva sau cu un cap gol în care asculţi doar ecoul regretului în el! spuse El.

- Oare cât durează iubirea, draga mea? întrebă El... - Unde nu-i iubire e doar pustiul deşertului! Crezi tu că iubirea are un termen de valabilitate? Iubirea-i eternă, căci altfel nimic n-ar mai exista, am dispărea! spuse Ea.

- Tu ştii ce este cel mai frumos vis pe lumea asta? întrebă El...iar Ea îi spuse:- Cel care devine realitate!

- Nu, doar cel ce-ţi este interzis, doar cel dorit! În delirul literelor, visele trăiesc în mai multe diviziuni temporale simultan! În lumea asta, poţi visa cum timpii tăi nu au timp, cum alergi după clipe ce se ascund, cum te bucuri de soarele ce nu-ţi cere nimic, cum te poţi juca cu umbrele şi niciuna să nu plângă, cum te poţi bucura de tine uitându-te şi de jos şi de sus. Este minunată lumea asta! Este o creaţie a ce ne dorim noi? Eu încă nu am aflat! spuse El... iar Ea răspunse: - În castelul umbrelor există un ritm subteran! “Zborul pescăruşului semnează orizontul între două clipe/ În urma fiecărui pas timpul muşcă cu forţă spaţiile/ Lumina eliberează căderea secundelor din trecerea cuvintelor...”

- Două clipe? Deci mai mult decât una! spuse El... - Clipe, universuri, trăiri, respiraţii, şoapte! Ai uitat să-mi spui ce-ţi place şi ce simţi? spuse Ea.

- Tu, femeia simplă şi pură! Ce simt? Un dulce preludiu la simţirea din adânc şi asta nu vine oricând, dar când vine, vine şi te surprinde! răspunse El... - Eterna femeie! Această voce merge departe în tine! îi spuse Ea.

- Eşti născută fără să mi se ceară aprobarea, cred că eu citeam poezii pe atunci. Nu te-am văzut când ai evadat! Pe moneda bătută atunci aş fi scris “eroare”, călătoream împreună pe Pământ înspre Pământ. Încercăm să refacem traseul. Poezia ta se ascunde în mine. Încă nu ai atins cerul sufletului tău şi nici stelele în palmă nu ai ţinut. Alunecăm ca două iluzii, mereu prea devreme, mereu prea târziu! Ştiu că dacă ţi-aş strânge mână aş fi fericit, ştii că dacă m-ai vedea ai plânge! gândi El...- Poate că sunt multe ceruri de atins, dragul meu! Aproape de cer culeg stelele, întunericul e mai departe, mai cald; lumea, copacii se leagănă la fiecare pas. Le privesc în palma mea şi le dau drumul! spuse Ea.

- Şi eu sunt o stea? întrebă El... iar Ea: - Da, o Stea-Lumină care a străbătut valurile succesive ale uitării!

- Să înţeleg că mă laşi să luminez pe unde-i întuneric! Îmi dai drumul? spuse El... - Vrei să-ţi dau drumul să-ţi continui calea pe cer?... “Călător în univers după sufletul stelar spre noul acum, sufletul încarcerat, eliberat de trup, căută un strop de apă şi-un strop de timp... înghiţi din lacrimile Maicii Domnului în secţiunea de aur a timpului cu veşnicia”! spuse Ea.

- Eu vreau suflet şi trup! spuse El... iar Ea, zâmbind, îi spuse: - Normal că aşa vrei, doar eşti pământean, momentan, chiar foarte pământean!...”La stânga sunetului era noaptea la dreapta lui era ziua univers presărat cu picături de apă şi prezenturi”

- Tu vezi cum curge timpul şi vezi că nu-ţi ajunge? întrebă El.. - Da, timpul ne fuge de sub picioare, nu mai curge, se evaporă, o altă stare! îi răspunse Ea.

- Unde crezi? spuse El... - Între timpuri, cred, dragul meu! Timpul e răbdător, el stă, noi trecem prin el sărind pe corzile şi striaţiile lui! completă Ea.

- Toate lucrurile se întâmplă într-un timp. Multe nu se întâmplă dar timpul trece! Mâine, când pentru mulţi începe noaptea, pentru mine va fi dimineaţă şi invers! Să reţii asta căci mâine voi fi un timp plecat într-un timp oprit! Să trăieşti frumos şi să spui mereu ~ viaţa mea e poveste, e stare, e emoţie, e vis... ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă! spuse El... printre lacrimi, Ea îi spuse: - Să nu uiţi că Fata din Vis, Catrinel, e acolo în inima ta! Să te duci în câmpul lor luminos când crezi că ţi-e cel mai greu în tărâmul visului adânc!

- Când vor, de undeva, oamenii îşi alimentează sufletul! Iubirea este o energie dulce, o mângâiere nesfârşită, o adiere de vânt, o simţire subtilă, o cutie ce nu o poţi deschide chiar oricând, simt că n-o pot cuprinde în cuvinte! Predestinata mea! spuse El... - Poate doar dirijată de destin, de cei de după cortina acestei realităţi. Ştiu că iubirea e dincolo de viaţă şi de moarte, e lumină şi izvor, e tot ce avem noi mai bun, mai profund, mai vibrant. E frumuseţe, e lumină şi bucurie! Te-am privit şi am simţit asta! îi răspunse Ea.

- Să nu uiţi timpul nostru sălbatic şi liber! Să reţii clipa noastră împreună! Ai stat cu mine şi am stat cu ţine! Să ţii minte cum noi am râs, am zâmbit şi am plâns! Am fost acolo pentru tine şi ai fost acolo pentru mine! Să nu uiţi cum această lume a fost a ta şi a fost şi a mea! îi spuse Ea, printre lacrimi, cu lumină ... iar El: - Un vis de vise! Dacă îl coborâm mai jos posibil să ne împotmolim!

- Am scris pe cerul lăuntric numele noastre ~ Tu-Eu! Am alergat atât de repede, am alergat atât de liber în fundaţia petalelor şi câmpului nostru de flori! Am luat fiecare zi de la inceput, făcând-o zi lumină, o noapte şi-o zi strălucitoare, amintiri de nesters! Vom lăsa în urmă un timp şi a lui viaţă! În palma mea acum a inflorit o stea! M-ai inchis în casuţa inimii! spuse Ea... - Am inghiţit în inimă şi cheia! spuse El.

- Îmi doresc din suflet, din inimă, să te intorci cât mai repede. Minuni se pot întâmpla oricând!... şi, El, printre lacrimi, îi spuse : - Dacă va fi vreme voi veni!

- Când, dragul meu? întrebă Ea... - Regret dar nu pot să-ţi spun! Trăieşte-ti ziua în emoţia dorită, nu te pot bruia! Ai grijă de stările tale şi vezi să plesnească valul în noapte! îi şopti El.

- Atunci voi fi toată ziua cu tine, lângă tine, în inima ta! Tu să ai grijă de inima şi gândul tău. Să nu te temi, dragul meu, va fi bine! spuse Ea... - Mă voi gândi la tine în noapte de voi putea. Sper să nu uiţi de Catrinel şi să revii! răspunse El.

- Nu uit căci e parte din mine! Vei atinge toate dimineţile şi răsăritul soarelui lăuntric, dragul meu! Te rog să nu pleci cu gândul nicăieri dincolo! îi răspunse Ea... - Secunde pozitive şi o energie bună şi va fi bine! îi spuse El

- Să trăieşti doar cu cine trebuie clipele! Şi-ţi mulţumesc că exişti! Acum ştiu că sunt şi fete din petale! Rămâne povestea lui undeva-cândva! îi spuse El... - Este suficient să iubeşti! Şi eu îţi mulţumesc, suflet drag şi iubit!

 

- Să nu te temi, dragul meu, să nu te temi! Nu trebuie! Voi fi cu tine, acolo, să nu uiţi asta! Aici suntem călători. Da, toţi suntem călători, chiar dacă ştim sau nu asta, chiar dacă acceptăm sau nu asta, chiar dacă nu ne dorim să fie aşa! Dar tocmai asta-i realitatea şi adevărul! Toţi ne vom întoarce, mai devreme sau mai târziu, în adevărata noastră căsuţă, acolo de unde am venit... lăuntric ştim, chiar dacă (mai) uităm!

Noi ne-am deschis ochii, inima, spiritul, sufletul, încet-încet.

Vei trece şi peste acest obstacol, speranţa pleacă ultima, căci moarte nu există! Există doar o continuă viaţă, aşa cum florile răsar, cresc, înfloresc, se deschid, se scutură iar seminţele lor, purtate de vânt, răsar din nou prin sărutul lacrimei de rouă; aşa cum petalele lor sunt răsfirate într-un alt câmp de zefir, un câmp cu petale în care se construiesc fundaţii în multe culori!

Şi dacă, doar dacă, scenariul tău aici atât va fi să fie, să ştii că, Fata din Vis, Catrinel, va pleca cu tine căci ea e demult parte din tine, din atât de multe vieţi... şi ştii şi tu asta sau mai precis simţi asta.

Acum parcă te aud: "- Da, chiar!"... - Undeva-cândva ne vom întâlni, sunt sigură de asta! zic eu...

Doar iubire şi lumină!

Aştept un semnal de la tine, doar de la tine, oriunde ai fi! încheie Ea.

https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=tRwGXz5qaqY#at=15

https://www.youtube.com/watch?v=V4TlFvo6_wE&feature=player_embeddedWatch

[Irina Lucia Mihalca]

Suntem si reflectam Lumina de ii permitem manifestarea Iubirii! Dincolo de holograma acestei realitati, suntem noi, spirite lumina, fromosi si buni! Doar cu inima vom simti Adevarul!

Cu multumiri si aleasa pretuire,

Irina Lucia