Dublura

[Aurel Conțu]

Până la terminarea facultății, acum un an, când mi-am luat și titlu de doctor în drept constituțional, am crezut că sunt un om normal și n-am avut motive să mă îndoiesc. După acest moment, n-am mai fost atât de sigur, descoperind unele ciudățenii, care mi-au dat de gândit. În primul rând, repartiția. Mă așteptam, ca orice absolvent de drept, să fiu repartizat undeva la țară, în vreun orășel de provincie amărât. Spre surprinderea mea mi s-a oferit șansa de a rămâne în capitală ca asistent universitar la catedra de itelligence a profesorului Nae Vulpescu (care m-a vrut acolo!). Mi-a trebuit ceva timp până să mă hotărăsc, fiindcă, așa cum îmi imaginam eu comunitatea de informații, eram departe de imaginea și de anvergura unui James Bond.

- Nici vorba de așa ceva, mă liniștise Vulpescu râzând, astăzi lucrurile s-au mai schimbat nițel, aspectul fizic nu mai contează prea mult! Aș zice, chiar dimpotrivă! O fizionomie comună poate constitui un avantaj ! Ofițerul de informații, cum, probabil, ai auzit, trebuie să fie un om complex, să aibă cunoștințe solide de psihologie comportamentală, spirit de aventură și de observație, să fie la curent cu tehnicile informatice, fotografice și microfotografice, de cifrare și decodificare a datelor, să cunoască limbi străine, să intre oriunde prin efracție, să planteze tehnică, să se folosească de droguri și de otrăvuri, să stăpânească perfect arta seducției, artele marțiale sau să nu aibă nimic din toate acestea și să opteze pentru poziția de „cârtiță” (la fel de importantă ca toate celelalte!), lucru de care ne ocupăm noi aici!

- Nu înțeleg!

- Trei sferturi din această muncă de strângere de informații este făcută de „cârtițe”. Nu-i lucru ușor să găsești pe cineva dornic să devină „cârtiță”, dar să aibă și calitățile necesare. Tu, de exemplu, cu specializările tale în drept, psihologie, limbi și IT, ești, ca să zic așa, idealul în materie, motiv pentru care te-am și recrutat, dar uneori ne mulțumim și cu mai puțin! Nivelul de pregătire al „cârtiței” se raportează la obiectiv, care poate fi de importanță foarte mare, medie sau mică, în cazul tău fiind un obiectiv de importanță foarte mare, începând cu funcția de prefect, ministru sau chiar prim-ministru!

-!?
- „Cârtița” este infiltrată în obiectiv prin mijloace specifice, după care aceasta ține obiectivul sub observație și raportează zilnic, având grijă să nu se deconspire sau să atragă atenția mai mult decât trebuie. Lucru acesta poate dura zeci de ani, timp în care infiltratul este plătit de către serviciile secrete, pe de o parte, dar și de cel urmărit, pe de altă parte, ceea ce, trebuie să recunoști, nu-i rău deloc!
Stând și analizând spusele profesorului am ajuns la concluzia că era mai bine să ajung „cârtiță” într-un oraș mare, cu perspectivă, decât un șoar(e)ce în nu știu ce cătun, unde cu greu îți poți găsi un loc de muncă! Singurul disconfort îl reprezenta faptul că trebuia să urmez o perioadă scurtă de inițiere sub atenta observație a profesorului Nae Vulpescu.

Anul de formare trecuse repede. Învățase tot felul de lucruri noi, despre care nici nu auzise până atunci, cum ar fi circuitul actelor, regimul licitațiilor, tehnicile de „aranjare” ale acestora, influența relațiilor personale și de afaceri, despre modalitățile de urmărire, de raportare și de camuflaj, aflând și despre existența unui proiect secret, denumit „dublura”, prin care se urmărea controlul total asupra întregii societăți.

- În linii mari, îi explicase Vulpescu, se are în vedere controlul generalizat asupra deciziei (la nivelul primăriilor, prefecturilor, ministerelor, chiar și asupra guvernului!). Fiecărui factor decizițional i se atribuie o „dublură”, o „cârtiță, care preîntâmpină orice derapaj de la linia adevăratei puteri (a celei din umbră!), aflată la confluența dintre interesele marilor puteri și interesul „nostru” de a ține țara la limita de avarie. Ne aflăm pe undeva la 80%!

Prima decepție venise odată cu repartizarea în provincie. Sperasem să rămân în capitală, dar „omul meu”, un cunoscut om de afaceri, fusese numit „strategic” prefect undeva în nordul țării, arătând că nici politicienii din prima linie nu erau proști. Îl chema Vladimir Oprescu. Mă acceptase foarte ușor, luând de bune referințele date de profesorul Nae Vulpescu. Ca om era foarte inteligent, dar și foarte superficial, având, în plus, o slăbiciune morbidă pentru femei. Nu mi-a fost prea greu să-i accesez arhiva secretă, telefonul, familia, prietenii și să obțin informații extrem de importante, Vladimir fiind numărul doi în partidul aflat la guvernare și omul de încredere al șefului de partid. Așa se face că în mai puțin de trei luni am reușit performanța de a-l compromite definitiv și de a crea un adevărat cutremur la vârful puterii.

A doua mare decepție urmase după arestarea lui Vladimir și a soției sale. Cei doi copii ai lor, Anca și Virgil, rămăseseră ai  nimănui. O vreme m-am ocupat eu de ei, încercând să repar răul făcut, dar după ce s-a aflat despre asta  (de la o altă „cârtiță”, probabil!), am fost admonestat și trimis înapoi, în capitală. Atunci am înțeles pentru prima dată în ce mă băgasem și ce făcusem, de fapt. Nimic nu justifica acțiunile mele murdare, nici chiar patriotismul, deși ele nu aveau nimic în comun cu patriotismul.

- Admit că m-am înșelat, recunoscuse Vulpescu oarecum dezamăgit, se mai întâmplă! Noi nu lucrăm cu asemenea oameni, să știi! Aici ori ești devotat cauzei, ori nu ești! Nu există cale de mijloc! În atingerea scopului, care, până la urmă, contează, nicio pierdere nu e prea mult!

- Nicio cauză însă, oricât de măreață, îl contrazic, nu justifică distrugerea unei vieți!

- Da, dar noi cu asta ne ocupăm! Dacă nu-i distrugem noi pe ei, ne distrug ei pe noi! Ce ți se pare atât de complicat?

- Ei sunt aleși, domnule!

- Haida-de! Mă faci să râd! Știi câți bani se bagă în crearea acestei aparențe?

- Bani, nu destine, domnule!

- Vax! În final, tot despre putere vorbim! Sfatul meu este să renunți la sentimentalismul acesta păgubos și să lași pe alții să filozofeze în locul tău! Până la urmă nu ești decât o „cârtiță”!

- Am fost, domnule!

Vulpescu izbucnise într-un hohot de râs nervos.

- Ușor de spus, prietene! De aici nu se iese decât într-un singur fel!

Am plecat de acolo îngândurat, știind că soarta mea era pecetluită. Jucând rolul de „cârtiță” am avut grijă să adun dovezi și de la unii și de la alții. Sosise timpul să le folosesc pentru a preîntâmpina un posibil „accident” stupid, cum mă și avertizase Vulpescu. M-am adresat presei, desființându-mi propria acoperire și recunoscând (cu probe!) rolul jucat în arestarea lui Vladimir Oprescu. Serviciile au negat totul cu nerușinare. Politicienii au jubilat, cerând și ei explicații, televiziunile de știri s-au întrecut în breaking news-uri și totul s-a terminat cu un mare fâs. Târziu, la miezul nopții, am închis televizorul și m-am culcat, asigurând foarte bine ușa.

Trecuseră două săptămâni de la tentativa mea de ieșire din „sistem” și mă deplasam cu mașina către un post de radio, unde fusesem invitat pentru un talk-show. La un moment dat, am vrut să frânez, încercând să evit un câine, dar pedala era flască. Am luat piciorul de pe accelerație. Mașina rămase blocată în viteza a cincia și n-am putut evita impactul. Instinctiv, am tras de volan stânga și am intrat în mijlocul unui lan de porumb, unde m-am și oprit. Atunci am auzit sirenele unei mașini de poliție sau de salvare, nu-mi mai amintesc exact, fiindcă lucrurile se petrecuseră foarte repede. Țin minte că m-am trezit întins pe o targă medicală, legat cu trei rânduri de curele, lângă un bărbat voinic, îmbrăcat în halat alb.

- Unde mă duceți? l-am întrebat îngrijorat.

- Nu știu! La vreun spital, probabil!

- Nu ești medic?

- Arăt eu ca medic? rânji bărbatul amuzat de întrebare. N-am nimic în comun cu medicina, eu mă ocup de ceva contrar! Uite, acum am să te dezleg, fiindcă îmi ești simpatic, dar să rămână între noi! Profesorul Vulpescu mi-a sugerat că ar trebui să te las să sari din mașină, iar eu te las!

Aprob din cap cu recunoștință.

- Mulțumesc.