Domiciliul copilăriei

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

            La deschiderea unei văi prinsă cu frunzişul copacilor abia îmngălbenit, căprioare de aramă cu gleznele şi copitele zvelte şi iuţi, erau gata de salt spre desişul întunecos cu miros de putred în urma ploilor de argint care se mutaseră spre sud peste coamele dealurilor, poposind peste podgoriile încă neculese cu arome îmbietoare şi dulci. Aici urma să se desfăşoare simfonia strugurilor cu boabe negre, roşcate şi aurii, puşi în coşuri împletite de sătenii veacurilor care păstrează totdeauna veşnicia cu ei ca pe o aură sfinţită-n biserică.
                    Nu ştiu cum aş putea răsuci cuvintele şi vorbele înfometate de mirodeniile locului, să fac deschiderea primitoare prin porţile sărbătorilor, cu un sărut ca o pâine caldă, ruptă rostind numele divin. Alergam cu sufletul, treceam de vegetaţiile potrivnice şi paşii mei îşi lăsau voit urmele pe drumul şerpuind pe marginea râului care străbătea satul ca o curgere-n neant.Mâinile mângâiau aerul cântător cu fineţe, degetele erau aprinse de nerăbdarea ajungerii acasă, acolo unde un drumeag coboară din munte şi se pierde-n uliţa pe care copilăria mea şi-a stabilit domiciliul care nu mai poate fi niciodată schimbat.
                      Aştept dimineţile să se logodească cu gândurile pe liziera pădurii de pini surprinşi de ecoul trecerii trăsurilor toamnei spre oraşul de rubin cu lumini multicolore ca penajul unui păun sosit prea devreme la întâlnirea cu stelele de pe partea de cer luminată de luceafărul de seară supărat pe steaua nordului devenită tot mai vizibilă.