Doamna Onomatopee

[Aurel Conțu]

În fapt, o cheama  simplu Oana. Era vecină mea de apartament. Poate că nu mi-ar fi atras atenția niciodată, fiind o prezență dintre acelea pe lângă care treci fără să le dai importanță, dacă n-ar fi avut și o calitate, o însușire specifică, constând în modul ei personal de exprimare, constant onomatopeic, acoperind întreg spectrul sonor cunoscut. Mi-a trebuit un an ca să mă obișnuiesc cu interjecțiile ei, apoi încă un an ca să le accept… ca pe o fatalitate. Și când credeam că n-a mai rămas nimic de făcut, m-am trezit cu ea la ușa mea.

- Cioc-cioc! spuse în loc de bună seara, fiindcă era trecut mult de ora nouă seara.

Mare poznă! Taman la miezul nopții!

- Doriți ceva? am întrebat-o, realmente, uimit de expresia ei încordată. Ați pățit

ceva?

- A! vai! oh! articulase ea și dăduse drumul la lacrimi. Vasile, bărbatu-miu, hârșt-hârșt! două palme…

- Foarte urât din partea lui!

- Îhî!

- Pot să vă ajut cu ceva?

- Ooo…! exclamă ea fericită că am întrebat-o. N-am unde să mă duc! Iaca-așa!

- Dacă vreți să rămâneți la mine, n-am nimic împotrivă!

- Ioi! încuviințase, sugerând că asta dorise să spună și că era mișcată de gestul meu creștinesc.
Abia atunci am observat că era desculță, îmbrăcată numai într-un furou și că nu arăta deloc rău. Deoarece aveam cafea făcută, iar ea dorise să bea o cafea, i-am oferit o ceașcă.

- Țțț! făcuse bucuroasă și luă ceașca. Să știți că m-am gândit mult înainte de a bate hodoronc-tronc la ușa dvs.!

- De ce?

- Eh! na! Vasile mi-a spus că sunteți holtei, țț! ceilalți sunt căsătoriți, uau!, știți cum sunt femeile, ioi!

- Da, dar nu știu cum o să facem, n-am decât un singur pat!

- Cu Vasile dormeam tot într-un singur pat, stați liniștit, găsesc eu un locușor unde să pun capu`, Doamne iartă-mă!

- Vasile era și încă mai este soțul dvs.!

- Eh! na! A fost! Mâine plec la fata mea cea mare, am terminat-o cu el, iii!

- Și dacă vă caută aici? Dacă sună la ușă?

- Hai că nu cred!! râse, arătându-și dinții perfect aliniați, de un alb impecabil.

Doarme ca porcu`, groh-groh! la ora asta! Era o tzzzâră aghezmuit!

- Și dacă se scoală și vă caută?

- Ptiu drace! Îmi stuchesc în sân! Să nu dați drumul la ușă nici dacă ia foc casa!
Seara se anunța rece și mi-a trecut prin minte să-i aduc ceva să pună pe dânsa. Am găsit printre hainele Stelei, fosta mea prietenă, care-și lăsase garderoba la mine (pentru orice eventualitate!), un capot din lână. L-a îmbrăcat bucuroasă, izbucnind în strigăte scurte, ai! ai! ai!, plină de încântare.

- Hi-hi-hi! Mulțam! E chiar pe măsura mea!

Privind-o cum soarbe din ceașca de cafea, mi-am dat seama că în pofida limbajului ei colorat, era o femeie titrată.

- N-ați fost toată viața casnică, nu-i așa? m-am trezit întrebând-o, încercând să-i intru în grații.

A tresărit și a început să mă privească ciudat, cu ostilitate parcă.

- Tulai, Doamne, de unde știți? No, sigur prostu`de Vasile v-o spus, c-așa-i el, dă pe-afară, gâl-gâl! spune la tăt satu` cum m-a făcut el fumeie, da` io nu mai eram fată mare de mult, ehei! mă făcuse unul Steve din Regatul Unit, trosc-pleosc! nici n-am apucat să zic pâs! pe malu`Tamisei!

- Ce căutați „taman” acolo?

- Pe atunci eram studentă, ehe! la limbi străine, aveam doăzeci de ani, aolică, muică! o păsărică, zbâr-zbâr! nu trecea vară să nu merg la Londra, țuști! cu pictoru` Scalinski, uau! cred că ai auzit de dânsul? nu știa o boabă engleză, dar expunea artă modernă, buhuhu! undeva în Trafalgar Square, ioi! bun băiet!

- Și cum v-ați „încurcat” cu Vasile?

- De la o țeavă spartă, Doamne, iartă-mă! Se făcuse târziu, eu încă strângeam apa cu cârpa, fleoșc! fleoșc! ca femeile, în genunchi, aproape uitasem de dânsul, uita-l-ar moartea! când el, zbang! zbang! și asta a fost!

- Terminaseți facultatea?

- Eram deja profesoară, english teacher! Dar el a zis halt, auzise de la unu`Bogdan, care tocmai venise de-acolo, că toate englezoaicele-s curve, na, bașca cele care vorbesc limba asta!

M-am ridicat și m-am dus către pat.

- Eu mă culc!

- Viu și eu mai acuș, nu stau mult! numa să mă dichisesc oleacă! mi-a răspuns, luând-o spre baie.

Am intrat sub plapumă, m-am întins pe-o parte, cu spatele la perete și am început să sforăi ușor, ca și când aș fi fost doborât de somn. S-a întors destul de repede, cum a spus, și-a ocupat locul la spatele meu, trecând peste mine, rămânând răstignită cu ochii în tavan. M-am răsucit, chipurile, prin somn până am ajuns cu mâna dreaptă peste ea.

- Hoțule! m-a tachinat ea în șoaptă. Știam că nu dormi!

- Acum să nu crezi că vreau să profit! i-am răspuns tot în șoaptă. Chiar ațipisem un pic!
- Nu-i bai! Ce-o hi, o hi!

Fără să mă gândesc prea mult, am dat pătura la o parte și am îngenuncheat la picioarele ei. I-am văzut ochii dilatați de uimire și am avut un moment de cumpănă.
- Fă ce vrei, ioi, da`să n-o vâri totă! mi-a spus cu o voce abia perceptibilă.
- Vâr-o tu cât știi! am îndemnat-o cu răsuflarea tăiată, luând-o în brațe, iar ea n-a mai așteptat să-i zic de două ori.

După o vreme, am auzit-o gângurindu-mi la ureche.

- Acum poți s-o vâri toată!