DANIELA GHIGEANU ŞI JOCUL DE LUMINI AL POEZIEI

[Petru Făgăraş]

 

DANIELA GHIGEANU ŞI JOCUL DE LUMINI AL POEZIEI

 

A fi poet înseamnă a atinge inefabilul şi a putea împărtăşi şi celorlalţi bucuria acelei atingeri. A fi poet înseamnă să simţi durerea celuilalt cu propriul tău sânge, să-i trăieşti singurătatea până la ţipăt, să te îndrăgosteşti până când conturul propriei inimi ia forma inimii celuilalt şi nu mai ştii a cui este lacrima, surâsul, gândul.

Citind noul volum de poeme semnat de Daniela Ghigeanu, Joc de lumini, apărut la Editura Altip din Alba Iulia spre sfârşitul anului 2012, înţelegi că Poezia e o pasăre măiastră căreia zadarnic încerci să-i construieşti colivii, pe care nu o poţi amăgi cu grăunţe aşezate în dreptul ferestrei. Poezia e regăsire a chipului lui Dumnezeu în noi: “Unde pleci, omule?/ Cerul şi-a deschis porţile/ Şi se oglindeşte în privirea ta,/ Copleşită de o negrăită frumuseţe...” (Clipa morţii)

Pentru sufletul sensibil, profund, aflat într-un continuu dialog cu sine, cu lumea înconjurătoare şi cu Dumnezeu, întâlnirea cu poezia este salvatoare. Daniela Ghigeanu găseşte în şi prin poezie  eliberarea dintr-un spaţiu suprasaturat cu gesturi inutile, un spaţiu al derizoriului, al morţii de zi cu zi asumate prea uşor în numele unor false idealuri civilizatoare: “Simt că trebuie să ies,/ Să ajung afară din învelişul greoi/ sunt obosit şi de-abia aştept/ Să ies din întuneric la Lumină,/ Ca un fluture ce sfâşie coaja/ Căsuţei sale...” (Voi pleca în Lumină)

Daniela găseşte puterea de a se uimi în faţa creaţiei divine, cu acea inocenţă specifică copilăriei, dar şi forţa de a transcende realul - deseori dominat de angoase, vulnerabilităţi, contrângeri – şi a atinge cu aripile gândului lumina cu o mie de chipuri a bucuriei de a fi: “Am auzit cântarea cerească în ciripitul ciocârliei,/ Pe când îngerii îşi scuturau aripile deasupra crângului (...)/ Mi-am lipit tâmpla de mesteacăn/ Şi am ascultat inima pădurii,/ Pe când pârâul îmi îmbrăţişa gleznele,/ Fluierând melodii săltăreţe.” (În crâng)

Jocul poetei cu lumina şi reflectarea ei în poezie e posibil nu numai datorită spiritului său ludic, ci şi ironiei (autoironiei) pe care autoarea o foloseşte, asemeni “sării în bucate”, pentru a potenţa arome, miresme, trăiri. Poezia devine astfel şi un instrument de sondare a propriilor  teritorii, de cunoaştere şi autocunoaştere.

Iubirea platonică, cu acea tensiune dramatică a celor două jumătăţi care se caută -  “Nu mai este nimeni pe stânca din mijlocul mării./ Sunt singură şi-mi aştept regele...” (Singură) - generatoare de nostalgii şi speranţe, vibrând asemenea viorii, la cea mai mică atingere a unei priviri căreia i-ai putea spune Tu, acea iubire, prin credinţă, îşi găseşte calea şi împlinirea. Mărturie stă cea mai frumoasă definiţie a iubirii întâlnită vreodată, aceea din Corinteni, 1, 13 care deschide volumul de poezii al Danielei Ghigeanu.

În măsura în care o carte înseamnă şi un dialog între idee, grafică şi tipar, putem spune că această carte este şi un obiect de artă. Ilustraţiile aparţinând chiar autoarei, hârtia şi tiparul alese aduc plusvaloare cărţii. Volumul de poeme este însoţit şi de o prefaţă semnată de Monica Grosu, apreciat critic literar, care impresionează prin seriozitatea, elocvenţa şi eleganţa scriiturii.

Prezenţa noastră în lume este un act de creaţie reiterat cu fiecare gest de iubire care “Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel). Pentru Daniela Ghigeanu, Poezia este casa Iubirii.

 

Felicia Colda