cuvânt nerostit, cuvânt rostit

[Anne Marie Bejliu]

diamant în roba necunoaşterii,

cuvântul nerostit îşi ascute colţii de aşchia crucii, rămasă în poarta luminii.

între viaţă şi moarte, palma poetului înşiruie metaforele între stâlpii de virgule până când,

umbra urilor îi cuprinde tâmplele pulsânde, în gheara mult prea încovoiată a banalului pentru a putea schiţa măcar o mângâiere învelită în iluzia tandreţii de pământ.

îşi aşterne ochii pe butucul flămând în a fi udat cu lacrimi de gând apoi, cuminte, aşterne versurile curgător, pe o filă virgină...

triunghiul ochilor şi umbra lor pe peretele odăii...

o întâlnire atingând sublimul, în frigul nopţilor de noiembrie.

banalitate adusă în prag de strigăt.

exteriorul calm, apatic. tablou liniştind doar vulcanii din hîrtie colorată.

interiorul, în plină vrajbă a căutării. tablou inutil ochilor umanului.

tăiş nesătul al fiinţei aflată în prag de colaps, într-un unghi imposibil al comunicării cu sine.

ieşirea din necunoaştere - popas al inimii reale, între două tuneluri neterminate. 

 

diamant în roba necunoaşterii,

cuvântul rostit îşi ascute ghearele în fiecare secundă a vieţii minciunii.

între viaţă şi moarte, omul cu inima din cuvinte nescrise, pulsează odată cu metafora, strângând la piept un copil cu ochiul albastru deschis şi tâmplele verzi...