Culorile cubului

[Mihaela Moşneanu]

De când mă ştiu am doi ochi

care văd pământul colorat şi cerul

după anotimpurile climei

din locul meu de baştină

mai văd şi cu coada ochiului

multe pe care trebuie să le văd aşa

din cauza vicisitudinilor

pe care destinul mi le-mprăştie

pe aleile vieţii

pe unele le observ şi mă feresc

pe altele le iau în braţe

fiindcă nici măcar n-am timp

să le simt dinainte!

Tot cu ochii ăştia văd oameni

buni sau răi

mici sau mari de statură

sănătoşi sau bolnavi

fel şi fel de animale sau lighioane

păsări pe pământ şi altele care zboară

şi-au grijă de culoarea cerului

să nu se piardă

folosindu-şi aripile pe post de evantai

strigând şi trimiţându-ne mesajele pe limba lor

de la Dumnezeu şi din Univers.

Se mai spune şi despre al treilea ochi

că l-ar avea oamenii în mijlocul frunţii

îl numesc ochiul minţii.

Dacă eu aş fi sigură că am aşa ceva

mi-aş scoate cei doi ochi de unde-i am

apoi aş ţine câte unul în fiecare mână

şi cu cel invizibil din frunte

i-aş privi atentă pentru a vedea în ei

cum aş putea să mai tai din rădăcinile relelor

mele şi-ale altora dacă aş putea.

L-aş ruga pe Tatăl nostru

să descreţească frunţile tuturor

din lumea asta

pentru a se putea deschide

cel de-al treilea ochi

şi să arunce cubul vieţii

ca pe-o jucărie

cu care să se joace omenirea

să-i mai potrivească din culori

că prea le-a rătăcit peste tot

şi să ne ierte din păcate

stergând durerile care ne sfârtecă

fiinţa peste tot!

Mihaela Moşneanu