CONFLUENŢE ROMÂNEŞTI -Carmen Tania Grigore

[Petru Făgăraş]

http://confluente.ro/Poezie--Nuante/Cartea_cu_prieteni_v.html

| Accesari: 85 | Cititori: 65

CARTEA CU PRIETENI V

Autorul articolului: Ioana Voicilă Dobre       Articol publicat la data de: 08.09.2011      Alte articole de acelasi autor

 

Poeme scrise de CARMEN TANIA GRIGORE  

 

 

un sezon cât o viaţă  

 

străbat un munte de răbdare  

pe versantul acesta defrişări de vorbe  

pe celălalt plantaţii de cuvinte  

departe  

tot mai departe  

clopote vestesc ora de vecernie.  

 

cu ploaia pe umeri sunt mai puternică,  

mă pot strecura mai fluid  

spre miezul făgăduinţei  

ca un copil din flori  

în căutarea seminţelor;  

 

aud cum sfârâie în coaja copacilor  

nodul de chihlimbar  

şi mă întreb  

la ce bun înstrăinarea  

 

la ce bun plânsul dintr-un ochi vegetal  

 

 

altceva decât o stare de inspiraţie  

 

poemul acesta are cuminţenia  

unei persoane ţintuită  

într-un cărucior cu rotile.  

dependent de iubire  

nu poate ieşi în lume oricum;  

uneori miroase a transpiraţie.  

când se aşează la cozi emoţionale  

aerul devine greu  

apasă memoria cuvintelor  

şi zvonul nebuniei umblă  

molipsitor printre oameni;  

când e speriat de moarte  

poemul se chirceşte febril  

inima lui se înfoaie a porumbel  

şi năvăleşte afară.  

dă târcoale ochiului  

apoi faţă în faţă  

aşteaptă  

câteva seminţe de mărturisire.  

 

 

mă uit în oglindă şi îmi zâmbesc  

 

cel mai bine merg pe vârfuri  

dacă mă gândesc  

la dulceaţa de trandafiri a mamei;  

de dragul ei mă învrednicesc  

şi pot străbate săptămâna fără patimi ,  

îmi pot trage sufletul rămas uneori în hăţişuri  

să adulmece resturi de viaţă,  

trăiesc fără să deranjez împrejur;  

 

mă desfăşor între limite suportabile  

nu vorbesc despre pofte nici despre despărţiri  

merg tiptil pe linia vieţii;  

 

la capăt acelaşi cuţit tocit de mângâieri  

taie în felii inegale singurătatea  

 

 

 

în bătaia vântului  

 

scăpate din pumn  

cireşele inimă de porumbel  

se rostogolesc în umbra pietrelor;  

crengile sub care am crescut  

au rămas în bătaia vântului.  

nu am ştiut să păstrez  

hohotul de râs al copilăriei,  

sărut bătătura din palma mamei  

şi nodul din gât  

se topeşte brusc  

sub privirea ei îngăduitoare  

 

 

scrisoare pentru mama  

 

am intrat în rândul lumii  

mamă,  

realitatea mă urmăreşte obsedant;  

uneori mă iau la întrecere cu ea  

cum în copilărie  

alergam paralel cu trenul;  

întotdeauna pierdeam  

dar jocul acela sisific  

mă antrena pentru cursele lungi.  

 

transpir şi nu ştiu  

dacă de teamă  

sau de mişcarea continuă a coatelor.  

 

din spate mă împinge presant  

o memorie grăbită  

şi uneori pătrund în sufletul oamenilor  

fără să vreau;  

 

mă simt înstrăinată  

de tăcerea mea intimă,  

nu mai am mersul acela  

de furnică îngândurată,  

calc tot mai apăsat  

de la o afirmaţie la alta.  

 

mi-am legat cu nojiţe cuvintele,  

nici nu bănuiam  

cât de mult îmi pot ţine de cald  

 

 

un semn de afecţiune  

 

de dragul tău  

şoimul dresat a venit  

la prima strigare  

am ştiut  

că absenţa ta  

încape sub aripile lui înguste  

mi-am strâns umbra la piept  

şi ne-am aşezat  

la masa lungă  

cât un poem de dragoste  

 

 

echilibru între benzi de unde scurte  

 

sub icoane
atârnă momeli împăienjenite
mă îndrept somnambulă
spre locul eliberat de constrângeri
găsesc acelaşi semn
o carte de vizită
şi câteva mănuşi desperecheate
îmblânzitor al inimii
poate fi numai corpul ceresc
acoperit într-o spumă de carne

unii cred ca e un festin cu supă de efemeride
şi că fiecare nod în aripă
este ciot din elitră  

fie la ei
eu mi-am vazut îngerul
în toată splendoarea lui îngăduitoare  

 

 

în plutire pe apa sâmbetei  

 

din toate lucrurile ies aripi  

numai mâna mea rămâne intactă.  

rostuiesc un culcuş între ape  

trupul se goleşte de râsul homeric  

un val de tristeţe atinge tâmpla  

sprijinită într-un maldăr fără substanţă.  

închid pumnii şi mă umplu cu amintiri  

până când inima e saturată  

şi se scufundă  

ca un batiscaf războinic.  

 

 

nu doar şerpii înghit prada întreagă  

 

în zadar dă în floare  

rădăcina orelor cuminţi  

 

aşteptarea devine ploaie răsfirată  

peste borne prăfuite  

 

ziua este un abur  

ridicat din cenuşa pietrelor de var  

 

atent la însemne  

trupul îşi înghite carnea  

cu o poftă egală cu depărtarea.  

 

 

poem turnat în cupe înalte  

 

oare unde se ascund şoaptele?  

această linişte controversată  

devine poveste  

şi ne apropiem de final.  

 

deşi nu am sărutat  

niciodată un fluture  

plutesc peste nefericiri în zig-zag;  

 

distanţa între anotimpuri  

este inegală,  

cu repere camuflate de vârstă  

 

şi totuşi  

aceeaşi grupă de sânge  

ne aşteaptă dincolo  

să aniversăm strângerile de mână.  

 

  -