Căutătoarea de comori

[Romita Malina Constantin]

 Am fost aidoma căutătorilor de aur. Aurul care zace în adâncuri... Am plecat la drum cu un rucsac în care am ghemuit copilăria, o bucăţică din satul meu, un mugur de speranţă şi peste el visul... Am păşit cu tot avântul anilor mei de atunci.
Drumul îmi părea o poiană scăldată în soare de primăvară iar eu călcam cu atenţie pentru a aduna în retină şi în inimă toată frumuseţea pe care o vedeau ochii mei. Uneori poposeam, îmi uneam trupul cu pământul, miroseam tufele de muşeţel şi priveam înaltul cerului desenat de câte un nor alburiu. Mă contopeam cu tot universul şi mă simţeam parte din el. Era o uniune care îmi umplea fiinţa de pace şi iubire.
Într-o zi am întâlnit un măceş plin de roze. Florile erau delicate şi simple iar în mijloc, lângă stamine, era o pată albă. Albul acela din interiorul florii mă fascina şi voiam să îl simt,să îl ating... M-am trezit zgâriată în palme, pe nas dar mai ales în tălpi. A trebuit să fac un popas lung pentru a-mi bandaja picioarele care nu mai puteau umbla.
S-a înserat! La poalele măceşului meu sta încolacit un şarpe pe care nu îl vazusem sau poate l-am crezut până atunci un toiag. Mi-a pus în palmele deja zdrenţuite o roză scuturată din măceş şi mi-a spus:
-Du-te cu Dumnezeu!
Roza era prea delicată să o pun în rucsac aşa că am făcut căuş din palme pentru a o proteja de bătăile vântului care din Zefir se transformase în Crivăţ.
Am plecat!
În întuneric poiana se transformase în junglă. Am început să învăţ alte legi şi alte lecţii. Lianele  îmi biciuiau faţa pentru că eram prea oarbă, jivinele îmi dădeau ocol pentru a mă înşfăca atunci când nu aveam un foc de veghe aprins, copacii erau atât de deşi încât de multe ori nu pătrundea lumina...

Mi-a fost sete şi am răbdat! Mi-a fost foame şi am adormit privind la floarea din palme. Ea m-a hrănit!
Uneori ploaia torenţială mă uda până în adâncuri şi atunci scoteam din rucsac bucăţica din satul meu, colţul de copilărie şi visul... Le uscam şi le aşezam la loc. Locul destinat aurului era întotdeauna gol. Doar câteva fire zăceau la fund cernute din apele întalnite în drum.
Paşii mi-au fost tot mai grei, peisajul se îngusta iar eu urcam tot mai anevoie. Veşmintele mele s-au uzat şi am pierdut în călătorie bucaţi din ele... Obosită şi zdrenţuită am făcut o colibă unde m-am adăpostit o vreme.
Am încercat să dorm dar blestemul aurului din adâncurile sufletului meu, mă chema, mă ispitea, urca în tulpinele pomilor şi curgea de acolo asupra mea ca un plânset de sirenă. Îmi tânguia numele prelung. Setea nu îmi dădea pace!
Am ieşit din coliba întunecoasă şi m-a izbit arşiţa soarelui. Lumina m-a orbit. Terenul era arid, se transformase într-un deşert cât vedeai cu ochii...
În zare, după ce multă vreme am orbecăit lovindu-mă de pietre şi alunecând în nisip, am gasit o oază. I-am simţit mirosul florilor sălbatice, i-am auzit glasul de izvor care curgea lin şi adăpa o vegetaţie luxuriantă.
M-am oprit şi eu şi am încercat să îmi spăl chipul. M-am oglindit în el. Izvorul meu, lacrimile mele...
Dintr-odată chipul mi-a întinerit. Susurul îmi doinea. De multe ori când îţi speli ochii, faţa şi sufletul la izvorul lacrimilor tale, se întâmplă un miracol. Am inceput să cânt. Am descoperit cuvinte care erau în adâncul meu, părăsite, uitate...
Tălpile s-au acoperit cu iarbă, roza şi-a deschis larg petalele către soare iar aerul s-a parfumat de la toate florile crescute şi înăbuşite atâta vreme în inima mea. Numai ochii mi-era frică să ii deschid. Dacă oaza este doar o iluzie? Oare ochii mei ştiau să vadă comoara? Şi când într-un târziu i-am deschis, primul lucru care l-am văzut a fost soarele. Din cupa lui poleită, lumina curgea acoperind totul cu aur.
Atunci am înţeles că m-am regăsit în sfârşit pe mine.