Capcana timpului

[Mihaela Moşneanu]

Durerile patimilor

îşi scutură

broboanele de sudoare

fără să-şi potrivească

secunda sau minutul

fixându-şi răul în capcana timpului

care nu ştie nici el

ce-aduce şi ce ia.

Rămân prinse

de trecerea lină

a clipelor nenumărate

curgând la vale

pe coasta sufletului

împăienjenită

de lacrimi şi suferinţă.

Şi strigă-n tăcerea

lui Dumnezeu

sperând

că vor fi auzite

de oameni

dar ţărâna viermuită

străluceşte de bucurie

aşteptându-şi

tributul

mâine-poimâine.

C-au apărut mai de mult

că doar de azi sau de mâine

patimile sunt chemate

alături de iarbă şi de flori

pentru a fi însoţite

de mireasma sau de duhoarea

urmelor de suflete ce se-ntorc acolo

de unde-au venit cândva.

Când un şir de patimi

este primit cu fast

de pământul negru şi bolovănos

de sub cazmaua groparului

în timp ce zborul sufletului

se împleteşte cu soarele

ploaia şi vântul

mângâiat pe invizibile

de stele şi de lună

abia atunci timpul îşi mută

capcana spre altcineva

prinzându-se la nimereală

pe undeva.

Mihaela Moşneanu