Căpitanul Vasile (4)

[Mihaela Moşneanu]

La un moment dat, câinii o luară la fugă spre ieşirea principală şi într-o clipită ajunseră pe faleză. De acolo o luară la fugă înspre Billa. Căţeluşul lătra şi el cu privirea îndreptată spre căpitan şi Pepsi, dar nu se îndepărtase prea mult de ei, de parcă i-ar fi chemat cu el. Văzând aşa, Vasile spuse:
- Hai mă Pepsi, hai şi noi după ei, să vedem und' se duc.
- Ceee? Ai înnebunit, căpitane? Eu, să mă iau după nişte câini? Niciodată!
- Hai mă Pepsi, ce pierzi? Hai să mergem să vedem ce se-ntâmplă, că doar n-o fi foc! Dacă e cineva la năcaz?
- Ei, şi tu acuma! Tu repede te gândeşti la toţi, dar la tine cine se gândeşte?
- Ei, mă Pepsi! Ţie, niciodată nu-ţi pasă decât de tine şi de băutura ta. Dacă nu vii acuma cu mine, să ştii că nu te mai ajut cu zâna aia a ta!
- Aaa! Asta nu se poate, nu, nu! Ce mă, aşa preten mi-eşti tu? Îţi încalci o promisiune?
- Da, aşa am să fac, dacă tu nu vii, auzi? Egoistule, ce eşti tu!
Ştia în sinea lui că nu şi-ar fi încălcat o promisiune făcută unui prieten pentru nimic în lume, şi mai ales, nu ar fi trădat pe nimeni, niciodată! În mintea lui rătăcită de multe ori din cauza Marioarei şi-a Tanţei, era bine înrădăcinată convingerea de loialitate faţă de oameni în general, nu numai faţă de prieteni. Dar insistând astfel pe lângă Pepsi, spera să-l înduplece să vină cu el, fiindcă era tare curios de ce lătrau câinii. Aparent, era linişte în jurul lor, nu părea să se întâmple ceva care să atragă atenţia, dar ştia că de fiecare dată când câinii latrau din senin, trebuia să fie un motiv şi el nu se lăsa până nu descoperea despre ce era vorba. Ba mai mult, acum era sigur că undeva aproape era ceva în neregulă şi că trebuia neaparat să vadă sau să ştie ce, unde şi cum? Se ridică în picioare şi-l mai întrebă o dată pe Pepsi, care nu avea de gând să meargă cu el:
- Hai, vii sau nu?
- Nu vin mă căpitane, nu vin. Eu mă duc să văd dacă mă întâlnesc cu zâna mea.
- Da, cum să nu, tu crezi că zâna ta umblă dimineaţa la prima oră prin oraş, ca noi. Aia la ora asta, ori doarme, ori se trezeşte să meargă la servici. Bă, da prost mai eşti, mă Pepsi, mă! Şi făcându-şi semnul crucii, îi mai spuse, treaba ta, faci cum vrei, că eu mă duc să văd ce este mai încolo, de se agită nebunii ăştia de câini!
- Du-te după câinii tăi, dacă vrei, că ei îs pretenii tăi, nu eu sau altcineva.
- Da, mă, da! Ia-te şi tu după piticoata aia bombată de Dorina, jigneşte-mă şi tu! Hm! Şi eu care te credeam unul din pretenii mei, dar văd că nu-i aşa! Să-ţi fie ruşine! Lasă mă, că o să mai ai tu nevoie de mine, şi-atunci să te văd eu, când nici eu n-o să vreau să vin cu tine pe undeva!
Îi întoarse spatele lui Pepsi, văzându-şi de drum, lăsându-l pe o bancă lângă fântâna mică de apă. O luă cu paşi repezi spre ieşirea cu mozaic a parcului şi-şi îndreptă paşii spre Billa după câini. Căţeluşul o zbughi lătrând vesel înainte, când văzu că stăpânul lui îl urma.

După ce făcu câţiva paşi, se opri puţin în loc. Avea o presimţire. Dacă ar fi fost cineva cu el atunci, nu ar fi ştiut să-i explice ce are. Fără să vrea îşi aduse aminte iar de Marioara lui şi îi apărură lacrimi în ochi. Se rugă Domnului ca nicio fată tânără să nu mai moară vreodată, cum a murit fata lui şi niciun părinte să nu mai sufere aşa ca el. Îşi şterse lacrimile de pe obraz şi îşi continuă drumul, dar cu paşi înceţi. Câinii se îndepărtaseră de el, îi mai auzea şi acum, dar nu-i mai vedea. Şi Căţeluşul dispăruse, nici măcar nu observase că nu mai era pe lângă el. Ajungând în dreptul Primăriei oraşului, îl salută cineva:
- Bună dimineaţa, căpitane! Ce faci?
- Săru'mâna, tanti! Merg acasă, da' prima dată aş vrea să văd de ce latră câinii ăia!
Doamna care îl saluta, era una din vecinele sale, care mai avea grijă de el şi-i mai dădea de mâncare şi câteodată, şi nişte bănuţi, dar fără ca el să-i ceară, pentru că-l cunoştea foarte bine şi fusese bună prietenă cu Tanţa lui. Copilul ei era de aceeaşi vârtă cu Marioara lui, dacă fata ar fi trăit.
- Dă-i în colo de câini, măi Vasile, că poate te muşcă. Nu ştiu cum tot umbli tu cu ei, cum nu ţi-o fi frică! Că eu am văzut la televizor cum muşcă oamenii şi copiii prin ţară, şi mi se face pielea de găină, zău aşa!
- Nuuu, nu tanti! Mie nu mi-i frică de câini, că eu îs căpitan Vasile Marinescu, de la cavalerie, pe mine nu mă muşcă niciunu' dintre ei. Câinii sunt ca şi subordonaţii mei, zău aşa, măi tanti! Şi-apoi, de ce să nu recunosc, uneori mai îmi împart mâncarea cu ei, că şi ei sânt suflete.
- Aha, te-am prins măi căpitane! Adică eu îţi dau mâncare şi tu o dai la câini?
- Nu, nu, nu! O mănânc io, da' mi se-ntâmplă câteodată să-mi mai rămână şi atunci, mai le dau câte-o bucăţică. Hai mă Ghiţo, hai că ştiu eu prea bine că nu eşti o femeie rea, nu te supăra pe mine, acum!
- Bine, bine, căpitane, îi răspunse Ghiţa resemnată şi continuă, of, Doamne!, dacă nu te-aş cunoaşte, poate m-aş supăra, dar aşa! Bine măi Vasile, bine, hai că trebuie să ajung la Costel acasă, că el şi nevastă-sa pleacă la servici, şi eu merg să stau cu ăla mic până după-masă, când vine ea acasă.
- Ooo, ce mai face Costeluş al meu? E bine? Şi copilaşul, câţi ani are acuma?
- Ei, lucrează şi e bine, împreună cu nevasta lui. Copilul are trei anişori, îl cheamă Marian şi este un îngeraş pe care îl ador, îţi dai seama.
- Ce mă bucur pentru el! Lăsă capul în jos câteva clipe, apoi îl ridică şi privind-o atent pe vecina sa, îi spuse, să-ţi trăiască copiii toţi şi să fii cea mai fericită mămică din lume, Ghiţo, auzi tu?
Auzindu-l, Ghiţei îi stătu inima-n loc, pe o parte bucurându-se din suflet pentru urare, pe de altă parte, venindu-i să plângă, cunoscându-i viaţa.
- Mul... mulţ... mulţumesc, căpitanul meu drag!
Dar căpitanului îi pieri deodată cheful de vorbă cu Ghiţa şi îi spuse:
- Bine, mă Ghiţo, te las să nu întârzii la Costeluş, şi-apoi, şi io sânt tare curios să văd de ce lătrară câinii, că văd că se opriră acum, şi mai ales, nici nu-i mai văd. Sigur s-o fi luat piticoata bombată de ei şi i-o fi gonit.
Auzindu-l, îi venea să râdă, dar se abţinu şi-i spuse:
- Nu mai vorbi aşa urât despre Dorina, că nu-i frumos.
- Auzi Ghiţo, ştii ceva? Taci, te rog io frumos, taci, nu mă provoca, să nu-ţi zic şi ţie ceva, nu-i lua apărarea în faţa mea, că-i cea mai mare scorpie pe care o cunosc io! Şî gata, săru'mâna, tanti! Du-te-n treaba ta, că şî io merg într-a mea!
Şi plecă fără să se mai uite spre vecina lui, care rămase surprinsă de ieşirea lui. Dar se gândi repede că nu avea pe cine să se supere, şi mai ales, nici Dorina nu era uşă de biserică, doar o cunoştea bine. Era staţia de ştiri a cartierului şi-a oraşului, era foarte rea de gură şi nu se punea nimeni cu ea. O pufni râsul pe stradă de una singură, gândindu-se la ,,piticoata bombată'' cum îi spunea Vasile şi râse din tot sufletul, apoi se opri speriată să nu o vadă cineva. Nu era nimeni, aşa că răsuflă uşurată şi îşi continuă drumul spre ,,Costeluş'' şi familia lui.

Între timp, şi căpitanul îşi văzu de drum, gândindu-se la ale lui şi lăcrimând. Apoi se bucură cu adevărat pentru Costel, copilul vecinei sale. Se bucura întodeauna pentru realizările prietenilor şi cunoscuţilor săi, niciodată nu pizmuia pe nimeni, chiar dacă pe el îl durea sufletul după Marioara lui, şi uneori, şi după Tanţa, cu toate că o drăcuia şi-o făcea albie de porci. Oricum ar fi fost, fusese ortacul lui şi chiar dacă nu recunoştea niciodată faţă de el însuşi acest lucru, îi era la fel de dor, cum îi era şi de Marioara, mai ales în clipele în care îşi aducea aminte de tinereţea lor, aşa ca atunci când era cu Pepsi în parc. De fiecare dată gândea că dacă el nu mai poate să se bucure de nimic, măcar lumea să se bucure de ceva sau de cineva.

Mergând el aşa, ajunse aproape de parcarea de la Billa. Se mai întâlni cu un vecin tânăr şi înalt din bloc care îl salută:
- Salut, să trăieşti, căpitane!
- Să trăiţi, sânt căpitan Vasile Marinescu, de la cavalerie! Ai o ţigară?
- Da, am. Scoase un pachet de ţigări şi-i dădu o ţigară, i-o aprinse cu bricheta şi-l întrebă, ce mai faci?
- Bine fac. Uite, caut câinii şi nu-i găsesc.
- Vezi că-i văzui eu pe lângă zidul de lângă Dunăre, în parcarea de la Billa. Sunt adunaţi acolo şi vecina bombată sau cum îi spui tu îi văzu de pe geam. Cred că stă acum şi te aşteaptă să se certe cu tine. Mai stai şi tu puţin pe undeva, până pleacă, să nu te cerţi iar cu ea, auzi?
- Aşş, da de unde! Pă' mie de Dorina, piticoata bombată, mi-i frică? Aşa crezi tu, mă Sile? Mă duc şi-i dau una, de rămâne nu mai cu gâtul, fără mansardă, de nu se vede! Şi-apoi, trebuie să văd de ce latră sau lătrară câinii mai devreme.
Pe Sile îl pufni râsul, auzindu-l cum vorbeşte şi căpitanul îi ţinu isonul. În timp ce băteau palmele prieteneşte şi râdeau, câinii începură să latre iarăşi. Cum nu erau prea departe, se mai auzea şi-o voce de femeie, strigând la căpitan. Niciunul nu o observase pe vecina Dorina, care ieşise din scara blocului şi o pornise spre ei, strigând cât o ţineau puterile:
- Căpitaneee! Du-te dracului cu câinii tăi, cu tot! Ţi-am zis de mii de ori să nu-mi mai aduci câinii la bloc! Dar eu vorbesc cu surzii? Că toată lumea îmi spune să nu-mi mai prind minţile cu tine, da ştiu io că nu eşti chiar aşa de nebun cum pari!
- Da ce fă, piticoată bombată ce eşti, îi blocu' tău? Ce? Cine eşti tu, să nu vină câinii la bloc sau să nu vina ba ăla, ba ălălalt? Du-te dracu de nebună! Că mai nebună eşti tu ca mine, fă!
Dorina era o femeie foarte mică de statură şi grasă. Era brunetă, avea ochii mari, negri şi bulbucaţi, sub trei centimetri de frunte, care nu prea se vedea din cauza părului cărunt, un nas mic, care, la fel ca şi fruntea, abia i se vedea pe faţă, nişte buze groase şi vinete. Obrajii îi erau liniaţi de riduri. Bărbia ascuţită şi cu gropiţă îi tremura când vorbea sau când râdea cu gura ştirbă. De obicei se îmbrăca ziua într-un trening ponosit, căruia nu reuşeai să-i mai deosebeşti culoarea de cât timp îl purta, dar acum de dimneaţă era îmbrăcată într-un capot pestriţ, la fel de vechi ca treningul. În picioare purta o pereche de şlapi de plastic, rupţi. Avea o voce groasă din cauza tutunului pe care îl consuma din abundenţă.
Căpitanului i se schimbase într-o secundă fizionomia, auzind-o pe Dorina cum îi vorbea. De câte ori se întâlnea cu ea, se enerva foarte tare şi omul acela blând pe care toată lumea îl ştia, se transforma într-o bestie. ,,Piticoata bombată'' era stresul lui, cel care-i mânca nervii şi îl devora de viu pe dinăuntru.
- Mă căpitane, dă-o dracu, n-o mai băga în seamă. Nu vezi că-i dusă rău cu pluta?
- Ce s-o las, mă Sile, ce s-o las? N-o vezi cum se ia de mine, cum mă jigneşte?
Şi-o porni cu paşi repezi spre Dorina, care, încetini paşii, văzându-l cât de hotărât înainta spre ea. Chiar dacă îl jignea întodeauna, uneori îi era şi frică de el, când îl vedea nervos ca acum. Ajungând aproape de ea la un pas, vru să se repeadă la ea, uitând de câini, care lătrau lângă zid, dar Sile îl prinse de la spate şi-l ţinu:
- Căpitaneee! Las-o, nu-ţi prinde minţile cu ea! Nu vezi că-i o femeie amărâtă?
- O femeie amărâtă? Sile, ai înnebunit la cap? Asta, amărâtă? Asta-i dracu negru pe pământ, mă omule! Pe bombata asta piticoată trebuie s-o scuturi bine de tot, ca să o faci femeie cuminte, nu trebuie sa-ţi pară rău de ea, auzi tu? Ascultă-mă tu pe mine, că ştiu io bine ce spun!
- Da Vasile, dar e totuşi o femeie, mă! Ce naiba, că eu ştiu bine că nu eşti o brută, să baţi femeile.
- Fi al dracului să fii tu, nebunule! Că dacă n-ar fi Sile acuma să te ţină, m-ai snopi cu bătaia! Mă băiete, ce tot îi iei apărarea? Nu vezi că-i al dracului de moare!
- Tanti Dorino, mai taci şi mata din gură! Nu-l mai aţâţa, nu te uiţi la el cât îi de mare şi mata, cât eşti de mică? Dacă-ţi dă una, popa-ţi cântă!
- Dă-te la o parte, dă-te! striga căpitanul şi se zbătea din răsputeri să se elibereze de Sile care îl ţinea strâns.
Dar în momentul acela, Căţeluşul şi vreo doi câini alergară lătrând spre cei trei, lăsându-i pe ceilalţi lângă zid, agitându-se. Dorina, văzând câinii furioşi, alergând spre ei, făcu cale întoarsă în fugă spre bloc, înjurând de mama focului. Văzând-o că fuge speriată, câinii o luară după ea, dar căpitanul strigă:
- Căţeluşuleee! Vino-ncoace! Şi voi, lăsaţi-o-n pace, n-o muşcaţi!
Câinii îl ascultară, dar în loc să se întoarcă spre el şi Sile, o luară la fugă spre zid, unde ceilalţi lătrau de mama focului, pe loc. Se vedea clar că este ceva acolo, după cum erau adunaţi cu toţii, aveai impresia că înconjurau un lucru sau pe cineva. Văzând aşa, Sile îl întrebă pe căpitan:
- Mă, da ce-or avea? Ce-o fi acolo?
- Hai să vedem.
- Căpitane, mi-e cam frică, dar hai că merg cu tine să vedem.
- Bat-o focul s-o bată, de frică! Mă Sile, bărbat eşti tu sau găină? Hai, mişcă!
Şi o luă la fugă spre câinii de lângă zid, care, parcă se bucurau că-l vedeau. Sile nu stătu nici el pe loc, merse după el cu paşi şovăitori, fiind curios să vadă ce se întâmplă acolo, lângă Dunăre. Căpitanul ajunse cu mult înaintea lui Sile şi strigă:
- Daţi-vă la o parte, să văd şi eu!
Câinii îl ascultară, dându-se la o parte şi lătrând în continuare. Vasile rămase uimit de ceea ce vedea jos lângă zid. Sile, care ajunsese şi el la câţiva paşi de căpitan şi de câini, reuşi să vadă pe cineva jos, care se scutura pe asfalt. Căpitanul rămăsese prima data cu ochii mari şi cu gura căscată, văzându-l pe om cum făcea şi plin de spume la gură, care i se întinseseră şi pe haine, după care strigă:
- Doamne, ia-mă, Sile! Ce-are ăsta, mă?
- Nu ştiu sigur căpitane, dar cred că e bolnav de epilepsie, boala copilului!
- Auuu! Păi hai să-l luăm, să-l ducem la spital, dar cum să-l prindem, că se scutură tot şi nu stă locului!
- Stai căpitane, că io am auzit că trebuie să-l muşti de degetul mic, tare, în astfel de cazuri, ca să se potolească şi să-şi revină. Da stai aşa, să văd dacă putem să-l ţinem bine, unul din noi, tremură de parcă îl scutură vântul! Hai să văd, dacă-l pot ţine io şi tu îl muşti de deget, bine?
Spunând asta, Sile se aplecă lângă om, îl luă în braţe şi-l strânse. Văzând şi auzind aşa, căpitanul îl prinse de mâna dreaptă, îi luă degetul mic în gură şi-l muşcă tare, cât putu el, preţ de câteva clipe, care lui Sile i se părură ore. La un moment dat, omul se potoli şi buimăcit după criză, se sperie de cei doi oameni şi de câini care îl salvaseră, dar căpitanul îi spuse:
- Stai omule, liniştit, că nu-ţi face nimeni, nimic. Tocmai ai avut o criză de epilepsie. Sile te strânsă tare în braţe şi io te muşcai zdravăn de degetul mic, să-ţi treacă.
- Omule, acum eşti bine, slavă Domnului! spuse şi Sile, dar cum ai ajuns pe-aci la ora asta? Normal ar fi fost să faci criza asta acasă, nu pe-aci.
Văzând locul unde se afla şi privindu-se atent, omul se simţi stânjenit de postura în care se afla. Căpitanul urlă la câini să tacă din gură acum, în timp ce Sile observa stânjeneala omului. După ce potoli câinii, căpitanul se întoarse spre om şi îl întrebă:
- Cum te simţi acum? Ţi-e mai bine? Ai nevoie să te ajutăm să ajungi acasă?
- Vă mulţumesc, oameni buni! Dacă nu eraţi voi...
- Ei, dacă nu erau câinii ăştia, nu noi, spuse Sile, după care se întoarse spre căpitan şi continuă, mă căpitane, nu-mi vine să cred! Dacă nu erau câinii şi dumneata, eu mergeam liniştit în treaba mea pe stradă şi omul ăsta putea muri aci!
- Vezi mă Sile, vezi? Şi ţi-era frică de câini. Mai îţi e acum?
- Nu ştiu ce să zic, sincer, nu ştiu! Dar uite, bine că te-ascultai şi venii cu tine.
- Eu... mă certai cu a mea acasă şi plecai nervos. Nu ştiu cum am ajuns pân' aci şi nici nu am mai ştiut nimic din clipa în care mi-a venit rău.
- Bietu' de tine! Mă băiete, ai grijă pe unde umbli, că nu-i de glumă cu boala ta, îi spuse căpitanul.
- Lasă-l mă căpitane, spuse şi Sile, dacă acasă era singur, cine-l mai muşca de deget? Cine mai îngrijea de el?
- Ei, acasă când simt că-mi vine rău, iau vreo pastilă, ceva, dar ai dreptate, totuşi. Este posibil să am o criza din asta acasă, şi să fiu singur, ştiu. De aia vă mulţumesc, şi vouă, şi câinilor!
- Hai căpitane, hai să-l ducem acasă. Unde stai?
- În Ghebaură stau, dar nu vă faceţi probleme, ajung singur acasă, că acum mă simt bine, a trecut, nu mai păţesc nimic. Şi ridicându-se de pe zid, le spuse căpitanului şi lui Sile, eu mă duc acum acasă. Mulţumesc, mult!
Dădu noroc cu cei doi, îşi luă rămas-bun şi apoi plecă spre faleză, luând-o încolo spre Ghebaură, cu paşi înceţi, dar siguri. Uitându-se după el, căpitanul şi Sile tăcură o perioadă. Vasile se bucura că putuse să-i fie de folos omului şi vecinul lui cel tânăr se minuna de câini şi de întâmplarea cu omul bolnav de epilepsie. Nu-i venea să creadă că datorită unor câini, el şi prietenul său îl descoperiseră şi îl salvaseră. Căţeluşul şi ceilalţi câini tăcuseră acum şi îi priveau atent. La un moment dat, căpitanul îi spuse:
- Mă Sile, io merg acasă, că n-am mai dat de mult pe-acolo.
- Şi io ar trebui s-o iau din loc, că la lucru mergeam, când mă-ntâlnii cu tine.
- Bine, mă Sile. Dădură noroc şi îi mai spuse, hai să trăieşti! Ne mai vedem noi.
- Da, cum să nu! Ai grijă de tine, căpitane!
Apoi plecă, lăsându-l pe căpitan singur cu câinii lui. Gândindu-se bine, o luă şi el spre bloc, cu paşi înceţi, gândindu-se la ,,piticoata bombată'' şi că dacă se mai întâlneşte cu ea acum, când mergea acasă, o face mâncare pentru câini. Dar intrând în casa scării, nu se mai întâlni cu ea, şi cu niciun vecin, aşa că urcă treptele până la etajul doi la el, liniştit. După ce intră în căsuţa lui, ajunse lângă salteaua lui relaxa, se aruncă pe ea cu burta în jos şi în cinci minute, adormi buştean.

va urma

Mihaela Moșneanu