Căpitanul Vasile (10)

[Mihaela Moşneanu]

Pepsi se apropiase de Adriana şi o privea cu drag. Privirea lui insistentă îi atrase atenţia fetei, care se întoarse spre el şi zâmbind, îi spuse:
- S-a-ntâmplat ceva? De ce te uiţi aşa la mine?
- Nu, ce să se-ntâmple? îi răspunse el, fâstâcindu-se, dar cu zâmbetul până la urechi, mă uitam şi eu, aşa, că eşti tare frumoasă!
Adrianei îi veni să râdă, dar se abţinu. Nu era prima oară când Pepsi o privea aşa şi îi spunea că e frumoasă. De ceva timp se obişnuise cu el şi nu dădea prea mare importanţă privirilor şi vorbelor lui. Era conştientă de frumuseţea ei, şi de altfel, nu era singurul bărbat care o privea cu admiraţie. Întodeauna se gândea că dacă i-ar băga în seamă pe toţi cei care întorc capul după ea, nu i-ar fi bine, aşa că încerca de fiecare dată să se comporte normal şi să ignore pe cât posibil asemenea reacţii din partea bărbaţilor, indiferent de cine erau sau cum arătau ei. Nu-i îndepărta sau nu-i jignea, dar nici nu-i lăsa să se apropie prea mult, întodeauna căuta să pună o barieră prin atitudinea pe care o aborda faţă de ei.
Înainte de a fi cu Alex, avusese câţiva prieteni, dar nu a reuşit să rămână alături de niciunul. Principalele motive pentru care nu merseseră niciodată relaţiile ei, erau gelozia exagerată pe care ei o simţeau faţă de ea, dacă stătea puţin de vorbă cu altcineva şi intenţia partenerului de a o acapara cu totul în relaţie, pentru a fi despărţită de prietenii sau cunoscuţii ei. Această comportare posesivă o dezgusta şi o îndemna din capul locului s-o ia din loc, pentru că nu-şi dorea să fie înlănţuită în felul acesta. Gândea că e normal aşa şi orice femeie - nu contează dacă e frumoasă sau dacă e mai puţin frumoasă, în niciun caz nu exista pentru ea vreo femeie urâtă - nu merită să fie tratată aşa de partenerul ei sau de orice bărbat.
Alex era diferit sau cel puţin, în cele şase luni de când erau împreună, nu dăduse prea mult semne de gelozie sau de posesivitate. În privinţa prietenilor şi a cunoscuţilor, majoritatea dintre ei erau comuni şi nu făcuse până acum niciun gest nelalocul lui sau vreo criză care să o deranjeze. Nu-i era încă în clar dacă el era alesul inimii ei, dar faptul că până acum părea un băiat pe gustul ei, începuse să se ataşeze de el şi chiar vedea o promiţătoare şi frumoasă relaţie în viitor. Discutaseră într-o zi şi despre căsătorie, dar ea îi propusese să mai aştepte, pentru că nu se grăbea şi considera de cuviinţă că au tot timpul din lume.
- Hai, Pepsi, hai! Nu te mai prosti, te rog! Hai, pune mâna pe navetele astea, şi hai să le ducem în magazie, că mai am şi alte treburi! Apoi trebuie să luăm altele pline de-acolo, să le aducem pentru a umple vitrinele, deoarece clienţii trebuie serviţi oricând, nu ştii niciodată, cu ei.
- Da, frumoasa mea, cum să nu! îi răspunse el şi punând o navetă peste alta, le ridică în braţe şi continuă cu acelaşi zâmbet larg, după dumneavoastră.
Deşi era slăbuţ, avea o putere de uriaş în el şi ar fi putut ridica şi greutăţi mai mari decât aceasta, fără nicio problemă. Era aşa de entuziasmat, datorită fericirii pe care o simţea alături de Adriana, încât era în stare să care orice obiect, oricât de greu ar fi fost. Nu conta altceva, decât să fie mulţumită ,,zâna lui''. Ar fi făcut orice pentru ea. Fata luă cheile magaziei de pe pult şi o luă înainte, cu o navetă în braţe. El se grăbi şi i-o luă înainte, ridică un picior, sprijini navetele pe el şi îi deschise uşa fetei, pentru a ieşi, apoi o urmă. Merseră vreo zece metri până la magazie. Fata descuie uşa, intrară şi puseră navetele cu sticlele goale într-un colţ pe dreapta. Apoi, de pe partea stângă, luară amândoi, nişte navete cu sticlele intacte. De data asta, Pepsi ieşi primul din magazie şi Adriana după el. Ea puse jos naveta, pentru a incuia uşa şi el se opri în spatele ei, privind-o din nou, cu aceeaşi privire care începuse să o irite, dar ignoră acest lucru, de parcă n-ar fi observat. Dar el nu se lăsă, îşi luă inima în dinţi şi o întrebă:
- Adi, ce zici, când ai timp liber, bei o cafea cu mine?
- Ceee? Dar am mai băut noi cafele împreună, pe terasă, când nu erau clienţi. Şi mai bem,
când o fi să am timp, aşa că nu înţeleg, de ce mă întrebi?
Pepsi se oprise în loc cu navetele în braţe. Nu mai râdea, părea foarte serios, pe faţa lui se putea citi vădit o frământare mare. Se vedea de la o poştă că nu cafeaua era problema lui, ci că dorea să-i spună ceva şi nu ştia cum, parcă îi rămăseseră cuvintele în gât.
- Hai mă, Pepsi, că am treabă, nu am timp de stat! Care-i problema? Ce naiba! Parcă ţi-ai inghiţit cuvintele cu bere, cum înghiţi pastilele cu apă! Ce-i atât de complicat, de nu-mi spui? Dar văzând că băiatul îşi coborâse privirea spre navetele de bere şi tot nu zicea nimic, ea se răsti la el, bă Pepsi, ce-i atât de grav, încât nu ştii cum să-mi spui?
- Ei, nu-i nimic grav, dar mi-e greu să-ţi spun! Şi oricum, nu acum, nu pot să-ţi spun acum, nici tu n-ai timp, şi nici eu n-am acum curaj, înţelegi?
- Bineee! Bine, lasă că vorbim când oi avea timp, da? Hai, odată! Că nu am timp de pierdut, zău aşa! Lasă, că-mi spui tu, da?
- Bine, atunci o să bem o cafea împreună şi-o să vorbim?
- Daaa! O să bem şi două, şi trei, când o fi timp, da? Numai, hai odată, mişcă-te!
- Da, frumoasa mea, cum zici tu! îi răspunse el, revenindu-i acel zâmbet larg.
Fata îl ignoră mai departe, şi îşi văzu de drum cu naveta în braţe. Dar în sinea ei nu ştia ce să creadă şi era oarecum mirată:
,,Da ce-o avea Pepsi de vorbit cu mine? Doamne, ia-mă! Ce-o fi în capul lui? Şi pe urmă, el nu e ruşinos, tot timpul îmi zâmbeşte şi râde cu toată gura, tot timpul e dornic să mă ajute, se poartă frumos, ce-o avea, oare? Eu nu m-am ţinut mândră în faţa lui, niciodată, m-am purtat cu el, cum mă port cu toată lumea. De ce să-i fie greu să-mi vorbească? Doamneee! Că doar nu i-o fi drag de mine! Ptiu! Dacă e asta, ce fac? Cum să-i spun că mie nu mi-e drag de el, că eu am iubit si aşa mai departe, fără să-l rănesc? Că nu pot să-l iau în râs pe bietul băiat, e şi el om, nu?Ei, dar sper să mă-nşel, să nu fie vorba despre asta, ci să fie, cine ştie ce bazaconie de-a lui!''
În timp ce gândea aşa, ajunseră la uşă şi Pepsi, la fel ca atunci când plecaseră spre magazie,
o luă înainte şi cu navetele pe un picior, îi deschise uşa. Ea intră în grabă şi el, după ea, trântind uşa grea, care făcu un zgomot surd.
După ce intrară în local, Adriana se apucă să scoată sticlele din navetă, şi una câte una, o ştergea cu o cârpă, apoi o punea în vitrină. Pepsi împrumută de la una din colegele ei o altă cârpă asemănătoare şi începu s-o ajute, privind-o.
,,Doamneee, ce frumoasă e! Şi harnică, şi cuminte! Pe cuvântul meu, dacă nu m-oi însura cu ea! Sau nu? Eu sunt hotărât ca fata asta să fie nevasta mea, dar ea? Şi dacă visez prea mult? Dacă-mi spune că nu mă place şi că nu mă vrea? Adevăru-i că-i frumoasă, e-o prinţesă pe lângă mine! Da mă, da nici io nu-s de-aruncat, ce dracu! N-oi fi vreun frumos şi n-o fi vreun prinţ, da muncesc, sunt băiat deştept, de ce să nu-i placă de mine? Jur c-o să fac totul, pentru ca s-o cuceresc! Nu se poate să mă refuze! Offf! N-oi fi eu prea sigur de mine? Am dreptate sau nu am?'' gândea Pepsi.
Rămăsese cu o sticlă în mână şi cu bucăţica de cârpă în cealaltă, privindu-le fix. În timp ce se pierduse printre gânduri, avea sprâncenele încruntate şi maxilarul îi tremura de frământare, aşa că oricine l-ar fi privit în momentul acela, ar fi observat într-o fracţiune de secundă că avea ceva pe suflet. La fel observă şi Adriana, când termină de şters sticlele din naveta ei şi se-ntoarse spre el, să le ia şi să le pună în vitrine. Fu aşa de surprinsă de frământarea care i-o văzu pe faţă, încât rămase uluită şi îl întrebă:
- Pepsi, ce-ai? Ce-i cu tine?
- Ni... nimic, nu am nimic, mă gândeam şi eu, aşa! îi răspunse el, luat prin surprindere, aşa, şi eu la ale mele, îi răspunse de parcă ar fi fost vinovat de ceva, nu mă băga-n seamă, frumoasa mea, îmi trece.
- Auzi, ştii ceva? Până-ţi trec gărgăunii, ia du-te tu la prietenii tăi şi lasă-mă să-mi pun eu sticlele în vitrină, că văd eu bine că eşti cu capul în nori şi nu mai termin nici până mâine-dimineaţă, da? Hai, lasă-mă şi dute de-aci!
- Nu, nu, că uite, imediat m-apuc de treabă şi una-două ţi le pun în vitrină, da?
- Nuuu! Fi bun şi du-te, că mi le pun eu, nu mă enerva! îi răspunse fata, încruntându-se.
- Bine, mă duc, mă duc, dar iartă-mă, nu fi supărată pe mine.
- Atunci mergi şi vezi-ţi de treabă, dacă nu vrei să mă superi, da?
- Bine, mă duc. Pot să-mi iau o bere, înainte de-a pleca?
- Ia-ţi, numai du-te, fi bun! îl goni Adriana hotărâtă.
Luându-şi o bere în mână, plecă spre terasă repede, dar ruşinat.
,,Reuşii s-o supăr, sper să mă ierte. Ei, dacă ar şti ea ce-i în sufletul meu, nu s-ar mai supăra şi nu m-ar mai goni aşa. Sau da? Doamne, ce-o să-mi spună când i-oi spune c-o iubesc şi că vreau să fie nevasta mea? Trebuie să vorbesc cu căpitanu' şi cu ceilalţi, trebuie să mă-nveţe cum să fac, ce să-i spun şi-aşa mai departe, că altfel o să înnebunesc la cap, nu glumă! Nu că c-aş fi eu prea întreg, da nici chiar aşa, nu?''
După ce plecă Pepsi, bucătăreasa localului, Marina, o femeie minionă, grăsuţă şi blondă, cu o voce zgomotoasă, care ieşise de ceva timp din bucătărie şi privise atent scena în care băiatul o privise atent pe fată şi apoi preocuparea care îl cuprinsese, în timp ce ea aranja sticlele în vitrine şi apoi, aproape că-l pusese pe fugă de lângă ea, îi zise Adrianei:
- Fatăăă! Tu ai grijă cu ăsta, că io cred că-i îndrăgostit de tine!
- Ceee? Da de unde, ţi se pare ţie, Marino, cred că ai halucinaţii, zău aşa!
- Ba io cred că tu eşti oarbă, nu vezi!? Că se vede de la o poştă, că nu poate să-şi ia ochii de la tine! Ascultă-mă tu pe mine, băiatu' ăsta-i mort după tine, dar tu, dacă-l ai pe Alex, îi normal să nu mai vezi alţi bărbaţi, uitându-se la tine!
- Marino, ai luat-o razna?
- Ei, bine! Dacă Pepsi n-o fi îndrăgostit de tine, să nu-mi mai spui tu mie, Marina!
- Bine, bine, mormăi Adriana nervoasă, dar fără să-i mai dea atenţie, văzându-şi de treaba ei, deşi în sinea ei se întreba dacă o avea dreptate.
Între timp, Pepsi ajunse la prietenii lui şi la Alex, pe terasă. Erau cu toţii veseli şi făceau gălăgie, fără să le pese de cei în jur. La început nu-l observară, dar la un moment dat, Alex il văzu şi încetă din râs. Privindu-l atent, spuse zâmbind:
- Uite că veni şi îndrăgostitul nostru.
- Daaa, veni şi-al nostru, 'nalt ca bradul şi... spuse Tutoi, râzând.
- Hei, Tutoi, sper că n-ai de gând să-l iei la mişto pe Pepsi al nostru! spuse şi Damblagiul, observându-i atent şi pe Alex, şi pe prietenul lui îndrăgodtit.
- Tutoi, termină! sări şi căpitanul, Pepsi, hai încoace, lângă mine.
- Ei, stau oriunde căpitane, nu contează, spuse el cu gândul aiurea, fără niciun chef, după care puse sticla la gură şi bău cu sete, jumătate de sticlă.
După ce bău, se strâmbă în stilul lui de mucalit, chiar dacă nici prin minte nu-i trecea să îi stârnească vreunuia din prietenii lui, râsul. Se vedea clar că nu îi ardea de glume, că nu avea chef de nimic şi nici nu realiza că tovarăşii lui îl priveau fix, mai ales, Alex.
La un moment dat, Alex începu iar să-i vorbească:
- Pepsi, ce e? Ce-i cu faţa asta la tine? S-a-ntâmplat ceva?
- Măi, nu ştiu nici eu, m-am hotărât, gata! O să-i zic zânei mele c-o iubesc şi-am s-o cer de nevastă. Dar mi-e frică, mă, mi-e frică rău. Dacă ei nu-i place de mine? Dacă o să mă trimită frumos, la plimbare, aşa? Ha? Dacă-mi rupe inima?
- Ei, măi Pepsi! Păi bărbat eşti tu sau ce eşti? Dacă o fi să se-ntâmple aşa, îţi ridici capul sus, priveşti fix înainte şi pe-aci ţi-e drumu', că doar n-o fi ea singura femeie din lumea asta, ce dracu! se răsti Alex la el, dar fără să-l privească.
- Daaa! Are dreptate, sunt în totalitate de-acord cu Alex, aprobă şi Tutoi.
- Lasă măi, omule, lasă! Că dacă te-o refuza Adriana, eu îţi găsesc o altă fată, îţi promit solemn, altfel să nu-mi mai spună nimeni, Ghiţă Damblagiul!
- Ei, mă Pepsi, mă! Lasă, că io îs lângă tine, orice s-ar întâmpla, tu ştii că noi am trecut prin multe. Şi-apăi, ce? Nu mai sânt fete pe lumea asta?
În tiimp ce-i ascultase pe toţi trei, goli sticla de bere şi se uita în jurul lui după alta, dar îşi aduse aminte că dacă mai vroia să bea, trebuia să-şi comande. Şi celalţi erau aproape gata cu ,,blonda'', aşa că Damblagiul, văzându-le la câţiva paşi pe Adriana şi pe Sorina, strigă la ele:
- Hei, fetele! Vă rog frumos, ne mai serviţi cu o bere?
- Da, imediat, domnule! îi răspunse Sorina, cealaltă colegă a Adrianei.
- Bine, aşteptăm, domnişoară dragă! îi răspunse Ghiţă, urmărind-o lung, cu privirea.
Dar căpitanul îi dădu o palmă după cap. Surprins, acesta se întoarse spre el şi îi răspunse la fel. Şi se ridicară brusc în picioare, gata-gata să se încaiere din nou, dar sări şi Tutoi la ei:
- Băăăi, nebunilor, băi! Doar n-aveţi de gând să vă-ncăieraţi, iar! Dacă aveţi chef să v-amintiţi iară, atunci duceţi-vă dracului afară, dacă nu vrei să-i mai dai încă două sute de euro lu' Jean şi o bere la clienţii deranjaţi de prostia voastră copilărească!
- Băăă, are dreptate, Tutoi! Mergem afară sau o lăsăm pe mai târziu, când plecăm de-aci? întrebă căpitanul, râzând.
- O lăsăm pe mai târziu, Tutoi are dreptate. Numa' sper să nu uităm că treb'e să ne batem, că e grav, atunci, răspunse şi Ghiţă, râzând. Ş-apoi, doar n-am venit cu bani să umplu buzunarele altora, pe-aci.
- Adevărat ai grăit, prietene! Ai perfectă dreptate, spuse şi Alex, care începuse să se ameţească, dacă ai venit cu bani, fă ceva benefic pentru tine sau dacă e să-i dai unui străin, măcar dă-i unuia care-i sărac, care n-are ce să mănânce, nu lui Jean sau altui bogătan.
Ghiţă se întoarse spre el şi îl scrută cu privirea. Nu era prea surprins de gândirea băiatului, dar nu se aşteptase să-i pomenească numele patronului, care îi era prieten, în timp ce el îi era deocamdată, un străin. Credea în sinea lui că trebuia să mai treacă ceva timp până să fie ei doi prieteni, fiindcă era nevoie de încredere, lucru la care, nici măcar nu se gândise de când stătea la masă cu el şi bea, cu toate că-i era simpatic. Aşadar trecu la atac, să vadă ce-i spune Alex despre prietenul său, Jean:
- Hei, ce tot spui tu, acolo? Jean era prietenul tău, dacă nu mă-nşel.
- Da, este prietenul meu, e-adevărat, dar asta nu mă împiedică să-i văd calităţile, cât şi defectele. Mmm! Cred că pe un prieten trebuie să-l iubeşti şi să-l respecţi cu tot ce are în pachetul lui de zi cu zi, altfel nu există prietenie, nu?
- Daaa! Mă băiete, un mare adevăr ai spus acum, îl aprobă Tutoi, întinzând mâna spre Alex. Acesta i-o strânse şi spuse:
- Da, Tutoi! Să-mi trăieşti! Şi rotindu-şi privirea spre cei trei şi zăbovind mai mult spre Pepsi, să-mi trăiţi toţi trei, o sută de ani şi fără reparaţii!
- Şi tu, la fel, dragul meu! îi răspunse căpitanul, vădit impresionat de urarea frumoasă, dar şugubeaţă prin modul exprimării, şi mai ales, să fii fericit, băiete!
- Mersi, căpitane! spuse Alex, dând noroc şi cu el.
Şi ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, Damblagiul şi Tutoi, îi urară în cor:
- Să fi sănătos şi bucuros de viaţă, băiete!
Şi în acel moment, toţi trei îl îmbrăţişară şi mai dădură încă o dată noroc cu el. ,,Iubirea'' asta dintre ei dură vreun minut, aşa, în timp ce Pepsi era cu gândul la ,,zâna lui'' şi era paralel cu ceea ce se întâmpla în jurul lui. Dar Alex observă ,,indiferenţa'' lui şi îi spuse:
- Hei, Pepsi! Tu nu-mi doreşti să fiu sănătos şi toate cele bune?
- Ceee? Cum să nu, mă? Io îţi doresc să fii şi sănătos, şi bine, şi mai ales, să fi iubit, mă, de cine vrea inima ta!
- Ooo! Mersi mult, Pepsi! Hai, vino să batem palma, hai!
Şi când dădură mâna, Alex îl trase spre el şi îl strânse în braţe, gândind:
,,Doamneee! Chiar e un băiat fain, ăsta! El îmi urează să fiu iubit de cine vreau eu, dar el? O, Doamne! Ce mă fac? Ce-i sunt eu acum, lui? Prieten sau o jigodie împuţită? El mă consideră prietenul lui, şi eu, ce-i fac acum? Cum va reacţiona când va afla? Doamne, iartă-mă!''
În momentul în care îşi termină gândul, aproape că îl împinse. Ceilalţi îi priveau atent şi aproape că îi citeau gândurile lui Alex, aşa cum ar fi citit un afiş de spectacol dintr-un loc public, în momentul în care se desprinsese din îmbrăţişare. Dar Pepsi, la rândul lui, observă şi el fizionomia prietenului său care exprima îngrijorare, nicidecum veselie, şi nu înţelegea de ce. Îl privi mirat şi îl întrebă:
- Da ce-i cu tine, mă? Ce-ai?
- Nuuu! Ce să am? N-am nimic, doar că... că nu mă simt prea bine.
- Păi? Ţi-o fi rău de la bere, mă! Nu mai bea, atunci. Ehei, pretene, mai ai de băut la viaţa ta, ca să-l ajungi pe Pepsi din urmă, ha, ha, ha! Ha, ha, ha!
Râdea cu gura căscată până la urechi şi celalţi, când îl văzură, începură să-i ţină isonul. Până la urmă, şi Alex izbucni în râs, şi râseră cu toţii, de parcă ce spusese drespre băutură, ar fi fost cea mai haioasă glumă. De fapt, dacă i-ai fi întrebat pe toţi de ce râd, nu ar fi ştiut prea bine de ce. Şi cei din jurul lor, care îl auziseră pe Pepsi, începură să râdă. Se iscase o veselie generală în jurul lor. Se vedea bine că toţi patru erau sufletul acestei seri. Deşi ceilalţi clienţi avuseseră oarecum de suferit din cauza încăierării căpitanului cu Damblagiul, fuseseră apoi cinsţiţi cu o bere din partea casei, lucru care nu se întâmplase niciodată, până acum. Cu timpul, văzându-i că sunt aşa veseli, ceilalţi se simţiră atraşi de ei şi erau atenţi la masa lor, deşi în aparenţă, fiecare îşi vedea de treaba lui.
- Bine, măi Pepsi, bine! Dacă tu zici că mai am de băut, până să te ajung, aşa o fi! spuse Alex râzând, atunci să mai bem, poate te-ajung puţin din urmă, nu?
- Daaa! Dai tu o bere, acum? întrebă Pepsi.
- Da, dau, cum să nu?
- Da tu, Vasilică, de ce-mi dăduşi una după cap? întrebă Damblagiul.
- Ehei, acu te trezişi? Păi te văzui cum te uitai şi tu după fata ailaltă şi nu am niciun chef să te mai văd şi pe tine, îndrăgostit! Că-s sătul de Pepsi!
- Ei, na! Da ce-ţi veni? N-am voie să-mi placă şi mie o femeie?
- Ba da, mă! Dar vezi să nu ţi s-aprindă şi ţie, câlcâiele prea mult, da?
- Ei na! Acum lasă, că-s băiat mare, Vasilică, n-ai tu grija mea!
- Bineee! Treaba ta, atunci, da?
Vorbeau râzând, dar căpitanul ştia că atunci când prietenului său îi cădea cu tronc o femeie, se înflăcăra tot, la fel ca Pepsi, deşi nu era statornic într-o relaţie. Pe cât de repede reuşea să cucerească, pe-atât de repede îi şi trecea.
La un moment dat, Adriana se apropie de masa lor şi se duse spre Alex. Îl luă de după gât, îl sărută pe gură, apoi se puse pe picioarele lui şi îi spuse:
- Nu mai pot, sunt obosită rău, iubitule!

va urma

Mihaela Moşneanu