Cântecul lebedei

[Lenuş Lungu]

Cântecul lebedei

Cântecul lebedei s-a stins și muzica din mine zace undeva, sub copacul lovit de furtună. O chitară veche cu strune rupte, a cărei viață este în mâna ta. Cel ce îi ține răsuflarea. Mesagerul ce șoptește iubirea. În mâinile tale chitara cântă cu un tremur continuu, cu o pulsație necunoscută, ca un adaos a ceea ce a fost. Ecoul cântecului răsună stins ca și cum sunetul obosit și lovit se aude doar în inimă, prelung și trist. O parte din mine există aici, dincolo de vis, dincolo de poveste, iar cealaltă e alături de soare și legendă, o umbră care te urmează, un fior care-ți umezește uneori buzele și-ți răcorește fruntea. Peste ochii mei cântecul iubirii și-a țesut pânza subțire, diafană. S-au umplut de soare cu tremur închis de cuvânt. Sunt începutul unui mare cântec, la ceas târziu de noapte. În palma întinsă s-au strâns atâtea bucurii. Simți surâsul ca o chemare continuă, dintotdeauna? Strigătul a devenit șoaptă lângă umărul tău și adierea unei respirații care-ți încălzește obrazul. Pentru toate acestea aș vrea să opresc timpul în loc. Poate n-am știut să zbor. Poate aripile mi-au fost frânte de o mână nevăzută care m-a îndoliat și mi-a udat obrajii. Poate n-am știut să cânt, dar cântec s-a numit începutul de drum și sfârșitul de legendă, lumina palidă a dimineții care mi-a bătut la fereastră. Poate n-am știut să lupt, dar luptă este orice gest pe care îl facem în rotirea efemeră în jurul soarelui. Oare când în luptă dreaptă provocăm descătușați, deodată, toate forțele naturii, se cheamă că suntem învingători? Se cheamă oare că am învins? Poate n-am știut să cred, dar credință vie este gândul meu care alunecă spre pustietate și oază luminoasă, în joc continuu cu viața.
Am rămas fărâma unei umbre pe pământul gol, arsă de fierbințeala soarelui și stropul de infinit de la margine de zare. O urmă de pas, întipărită pe nisip. Privește în jur...și cu ochii minții vei vedea întreaga mea ființă lângă tine. Privește în adâncul tău și mă vei zări de veghe lângă inima ta, încercând să risipesc cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze, înălțând, o altă viață. Un legământ ciudat mă face să rămân lângă tine, cu speranță și zâmbet în privire.

Lenuș

[CIOBOTARIU MARIA]

Toată admirația!