ascult geamătul lunii

[Anne Marie Bejliu]

...când pietrele din mâinile stelelor o ating.

a răsărit doar o clipă pentru a fi apă a cerului cu reflexii de dor. 

până la tine, dragostea mea, ajunge strigătul ei,

risipind nisipul sau cenuşa fierbinte furată din jarul de jad al secundelor

din buzunarul de vânt al timpului.

trăit sau nu,

se aruncă în metaforele crucificate pe podeţe de lemn.

fierul aşteaptă arcuit mişcarea din urmă.

luceşte vârful şi sunetul devine dureros de curat

când retează virgula a doua de la finalul umbrei.

s-au aşternut umbrele cinelor de taină, răspândind aroma sensurilor curate.

firimiturile de pâine şi jad au fost împărţite vrăbiilor.

un corb aştepta doar pietrele mărunte de jad şi ochii absenţi, deşi luminoşi,

ai celor ce cântă doar în orgile tainice din tunelurile pământului.

visează corbul, simfonia întoarcerii pe al nouălea ram,

cu ecoul albit de atâtea aşteptări.

sunetele nu mai sunt decât picături de lumină iar culorile,

vrajba-şi încetează,

lăsând gândurile curăţate de minciuna absurdei lumi umane.

în braţele toamnei mă ascund,

plecând în paşi de vals într-o frază timidă,

dar atât de puternic aşternută pe altarul banalului:

nu deschide porţile altarului în care miezul fiinţei străluceşte...

mâna de gheaţă atât aşteaptă să-l transforme în sfera nimicului pământean.

 

luna...nu mai geme. e linişte şi noaptea îşi smulge una câte una aripile întunecate

pentru a-şi dezveli rotundul chip sculptat în fumul roadelor visurilor.

adorm cu pleoapele deschise spre tine, iubire,

rugând pasărea lunii să-mi păstreze comoara încă o veşnicie.

floarea de aur dezveleşte cheia de la poarta apelor albe,

lăsând tăcerii,

rombul gol din inima cuvântului nerostit.

linişte...