Apele

[Mihaela Moşneanu]

Am ,,fost odată ca niciodată”
un pic din ceea ce sunt în prezent
îmi place și nu-mi place să-mi amintesc
de apele învolburate sau liniștite
care i-au făcut baie sufletului meu.

De primele ce să vă spun?

Încă simt umezeala pe unde au trecut
că nu mi-am scos sufletul la uscat
deoarece ploua afară cu răutăți
invidii minciuni ipocrizie bârfe care
nu serveau decât să taie de pe listă
plictiseala și lipsa de ocupație a celor
care simțeau că se sufocă fiindcă
limba le era plină de buboane și trebuiau
să le decojească și să le scuipe
peste semeni fără să țină cont
de rudenie sau prietenie.

De cele liniștite la fel vă spun
unele îmi trezesc nostalgia și mă fac
să-mi fie dor de visele cu ochii deschiși
de altele nu mi-e așa drag pentru că aș fi
putut să fac altfel și poate mi-ar fi fost mai
bine decât îmi este azi dar
trecutul a reușit să se adăpostească
bine de tot și singura lui putere este să
mă pândească dintr-un colt de minte
ce nu vrea să uite chiar dacă nu m-am oprit
din mers după clipele mele.

Prezentul îmi șoptește din subconștient
că mai sunt ape care vor trece și vor
lăsa urme așa că mă grăbesc
să le-ntâmpin cu toată fizionomia
în special cu ochii și cu urechile
fără să-mi fac și eu năravul celor
cu limba și cu buboanele.

Mihaela Moșneanu