Amintiri...

[ica matei]

Ca-n fiecare an, sărbătorile de iarnă îmi umplu sufletul de bucurie...
Ca-n fiecare an, mă copleșește bucuria, prin bucuria celor din jurul meu…
Și tot ca-n fiecare an, bat amintirile la fereastra memoriei, o deschid și mă las cuprinsă de căldura și intensitatea aducerilor aminte…
Poate în trecut nu am avut sărbători bogate ca acum, dar lipsa de pe masă a unor bunătăți rare, era compensată de bogăția sufletească. Știam să ne bucurăm de orice lucru mărunt, știam să apreciem orice gest pornit din inimă.
Îmi privesc copila împodobind bradul și în minte îmi vin brazii de Crăciun din copilăria mea. La noi, nu bătea Moșul la ușă să ne aducă daruri și să-i spunem poezii. La noi, Moșul venea noaptea –si ani la rând m-am întrebat, cum oare intra în camera unde era brăduțul, dacă acea cameră nu avea sobă și horn…
Tata mergea în pădure prin nămeți, chiar înalți cât casa și aducea, după cum spunea el, cel mai frumos brăduț. Îl așeza în camera de sărbătoare, iar noi până în Ajunul Crăciunului, în fiecare dimineață năvăleam, de cum ne trezeam să vedem dacă nu cumva a venit Moșul mai repede. Nu venea decât atunci când era vremea lui, dar noi tot speram.
Datoria tatei era să aducă brăduțul, a Moșului să-l împodobească. Țin minte ca într-o seară, din greșeală sau poate din curiozitate, am intrat cu fratele meu în camera cu brăduțul. Știu că am încremenit: pe ramurile bradului erau atârnate câteva bomboane. Țipând ca din gura de șarpe, am alergat la mama să-i dăm vestea: a venit Moșul! Mama săraca, luată cu treburile nu terminase de împodobit bradul, ce era să ne răspundă? Ne-a dojenit blând: nu trebuia să intrați, l-ați speriat acum pe Moșul, poate nu mai vine. A fost o noapte de groază, am dormit speriați că Moșul nu mai vine, că s-a supărat pe noi. Dar ce bucurie dimineața, în ziua de Crăciun,când am găsit bradul împodobit, iar sub el darurile mult-asteptate.
Nu erau multe darurile de la Moșul, mai întotdeauna hainuțe -dar ce grozav era Moșul: știa cât de mari să le aducă întotdeauna și mai știa că acolo stau un băiețel și o fetiță.
Și nici brăduții din copilăria mea nu erau grozavi, nu aveau beculețe ca acum și nici atâtea ornamente-ani la rând am căutat prin magazine ciupercuțele ce le găseam în fiecare an, atârnate in brad, nu le-am mai aflat niciodată...
În ochii și în sufletul meu vor rămâne cei mai frumoși braduti -pe lângă podoabe erau încărcați cu emoția și bucuria a două suflete de copil...
Am retrăit bucuria ani mai târziu, prin bucuria copilei mele, mută de uimire în fata Moșului și a darurilor scoase de acesta din sac. Și Moșul fiicei mele era mult mai darnic decât Moșul din copilăria mea, parcă vrând să compenseze tot ce noi nu am avut.
Iar cea mai frumoasă seară de Crăciun a fost poate, când ne-am mutat în casa noastră, iar bradul trona în sufrageria fără pic de mobilă, doar cu un covor și perdele la fereastră. Iar Moșul- tata, îmbrăcat cu un palton roșu de-al meu, intra pe ușă. Copila mea, pe atunci de nici trei anișori, nu găsea unde să se ascundă. Noi, așezați pe covor, ne prăpădeam de râs. Moșul, pierzându-și bucăți din barba de vată, încerca să îmblânzească mica sălbăticiune speriată. Și apoi, după împărțirea darurilor- intrebarea fiicei mele: da bunicule, tu unde ai fost? vezi, ție nu ți-a adus Moșu' cadou!
Au trecut anii și azi retrăiesc aceeași bucurie înălțătoare privindu-mi fiica împodobind bradul. La cei aproape optsprezece ani, îmi face șmecherește cu ochiul și mă întreabă cu prefăcută naivitate: dar Moșul când vine???
Mă copleșesc amintirile, lacrimi îmi inundă ochii, bucuria îmi inundă sufletul: și totuși exista Moș Crăciun!
Sărbători fericite!