Acasă- filă de jurnal

[Vasilica Ilie]

 

      Chiar dacă viaţa pe care o trăiesc este aşa de trepidantă, uneori ameţitoare de atâtea probleme, mă opresc din acest tumult cotidian şi ascult glasul pământului natal care mă cheamă spre rădăcinile lui, să-i simt seva, mirosul, să-i adulmec şi să-i admir frumuseţile. Vizitele mele sunt de la un timp mai rare, doar în cele două anotimpuri extreme: anotimpul meu preferat, în care m-am născut- primăvara- când aud mugurii plesnind şi iarba crescând, când văd mieii zburdând pe câmpia înverzită, primele brânduşe, berzele statornice care se întorc la cuiburile lor de ani şi ani, puişorii ieşiţi din găoace, de la găina-cloşcă, cu puful lor galben, clătinându-se la primii paşi (ca un bebe când începe să meargă), în urma mamei lor şi ocrotiţi tot timpul de aripile ce îi adăpostesc, şi anotimpul toamna când merg să culeg roadele pe care pământul meu natal mi le-a dăruit de-a lungul anilor şi care, încă este atât de îngăduitor şi primitor...
       O astfel de vizită plăcută am avut-o în week-end, când soarele blând, mângâietor, de septembrie mă imbia la o astfel de călătorie spre plaiurile mele natale iar vocile alor mei mă chemau ca un cor de îngeri, dintr-un timp îndepărtat, să poposesc la mormintele lor, să le aprind câte o lumânare şi să meditez. De obicei iau cu mine şi o sticlă cu apă sfinţită şi stropesc florile de pe cele două morminte iar cât timp ard lumânările îmi trec prin minte imaginile bunilor mei; tatăl şi bunica paternă, restul bunicilor fiind înmormântaţi în altă parte.
Pe tata îl văd întotdeauna tânăr, înalt, suplu, drept, cu mustaţa lui deasă şi neagră, cu părul dat peste cap, un bărbat împlinit în viaţa de familie, înconjurat de cei patru prichindei care se bucurau la sosirea lui, acasă, de la muncă! Ne îmbrăţişa iar braţele lui vânjoase ne înconjurau pe toţi, nu lăsa pe dinafară pe niciunul dintre noi şi niciodată nu îl vedeam obosit. Apoi, când ne lua de mânuţe şi mergea cu noi cu Moş Ajunul, când făcea cărare prin zăpada ambundentă, iarna, iar noi ne construiam oameni de zăpadă, ajutat de el, când ne învăţa să călărim pe caii pe care îi avea şi de care era mândru, sau când ne construia leagăne de lemn, de Paşti, leagăne între doi salcâmi pe care îi alegea cu grijă, să aibă trunchiurile cât mai groase, trainici, să ţină sub greutatea noastră şi ne întreba când ne ajuta să luăm avânt:
- Cât vreţi de sus?
- Până la cer! răspundeam noi, în cor!
Tata era priceput în toate iar leagănele construite de el aveau mobilitate iar atunci când ne luam avânt destul de tare, ne dădeam peste cap şi mare curaj aveam de sfruntam orice primejdie ce putea să se ivească în această aventură a noastră! Făceam bătături la mâini, aşa de tare ţineam mâinile strânse pe braţele de lemn, să nu alunece!
El ne-a învăţat să fim curajoşi în viaţă, să nu ne fie frică de nimeni şi de nimic, nici de întuneric, că nu există bau-bau iar împreună cu mama, după baia de seară, rugăciune şi cină, ţineau ora de „educaţie”. Ne întrebau ce am făcut în ziua respectivă pe fiecare, dacă credem că am făcut acel lucru bine sau rău, mai ales când ne controla să vadă dacă avem temele făcute. De mici ne-au învăţat să ştim să discernem şi să avem responsabilităţi. Ei ne educau în spiritul cinstei: să nu minţim, să nu furăm chiar dacă ne-ar fi tentat un lucru, în momentul acela, ne explicau că este o ruşine să te prindă cineva cu un obiect în mână care nu îţi aparţine şi apoi, nici Dumnezeu nu ne va mai iubi pentru asemenea fapte!
De fiecare dată când tata venea acasă, ne scotea din buzunare câte un fruct pentru fiecare sau bomboane, caramele sau halviţă, iar când mergeau amândoi la nunţi, ne aduceau înfăşurate în şerveţele, măsline şi felii de salam: miroseau aşa de bine şi aveau un gust, aparte! Parinţii noştri ne-au iubit în mod egal iar mama, după moartea tatălui a continuat aceeaşi tradiţie de a ne împărţi bunurile în mod egal, fără discriminare; chiar dacă unul dintre noi avea posibilităţi mai mari pe vremea aceea, decat ceilalţi.
         Bunica din partea tatălui locuia vis-a-vis de noi şi rămăsese văduvă de război, cu patru copii, destul de tânără. Nu s-a mai căsătorit niciodată, ea a dus greul casei fiind o femeie harnică şi cu un caracter puternic. Când s-au făcut copiii mari, au ajutat-o fiecare, chiar dacă au plecat la casele lor. A murit la vârsta de 90 de ani. Am iubit-o foarte mult. Eram la ea în casă deseori ca să o bucur cu prezenţa mea şi să îi ţin de singurătate. Îmi spunea diverse poveşti cu iele- zânele nopţii- aşa le denumea, care, la diverse sărbători, la miezul nopţii dansau şi îi prindeau în horă pe flăcăii care îşi bătuseră joc de fecioarele din localitate şi îi învârteau până nu mai aveau nicio putere şi, în final, îşi dădeau sfârşitul. Pe mine mă impresionau poveştile ei şi din ele extrăgeam pilde şi poveţi pentru mai târziu. Ea avea şi o livadă cu pomi fructiferi în care mă căţăram în fiecare zi în câte unul să culeg fructe încă necoapte şi în care îmi agăţam de fiecare dată, rochia.
         Păşesc pe drumul care duce spre uliţa copilăriei cu bucuria revederii locurilor natale...parcă inima îmi iese din piept datorită emoţiilor. Nu ştiu, de fiecare dată, mă simt parcă mai timidă când păşesc pe strada căreia îi spuneam „Valea Plângerii” când mergeam la şcoală datorită noroaielor şi gropilor pline cu apă. Acum poartă numele pârâiaşului din spatele grădinii de legume a curţii părinteşti şi este pietruită, dreaptă. Primăria s-a îngrijit să sistematizeze toate străzile adiacente şoselei principale (care trece prin mijlocul comunei) şi să introducă pe fiecare stradă, apă curentă. Şi totuşi, uliţa pare pustie: o linişte de necuprins, un aer cald, primitor, curat, culoarea verde de-o parte şi de alta a drumului...
Casele le număr pe degete; au rămas dispersate ici, colo, şi între ele multe terenuri virane pline cu iarbă. Oamenii au plecat în ceruri iar copiii lor nu s-au mai întors de la oraş, casele s-au năruit neîngrijite iar livezile şi viile au rămas părăsite. Mi se strânge inima de tristeţe şi duioşie fiindcă imi amintesc fiecare gospodărie în parte şi nu îmi vine să cred că nu mai există. Ochii mi se umezesc şi lacrimile îmi cad pe obraji fiindcă filmul copilăriei mi se derulează în minte cu toate imaginile uliţei: bărbaţi, femei, copii, toţi trăind într-o armonie cu natura, în toate anotimpurile. Ajung în dreptul casei părinteşti şi inima îmi bate mai tare. Deschid poarta şi mă întâmpină o căţeluşă drăgălaşă care dă din coadă de bucurie că mă vede şi sare cu labuţele pe mine ca s-o bag în seama, fără să latre.
Merg pe aleea străjuită pe o parte de petunii şi pe cealaltă de flori de piatră, încă înflorite. şi admir grădina de flori: cârciumărese în toate culorile şi dalii pitice albe, galbene şi roşii, trandafirii încă înfloriţi şi zorelele căţărate pe stâlpii de la verandă. Când locuia mama aici, aleea era străjuită în ambele părţi de călţunaşi mirositori. Casa este îngrijită de sora cea mare cu soţul ei care sunt la pensie şi cărora le place foarte mult aici. Mă întâmpină amandoi în curte, la masa asezată sub un nuc (doar unul a mai rămas din cei trei) şi se bucură de revederea cu mine. Las bagajele jos şi inspectez toată curtea. Livada cu pomi fructiferi, grădina cu legume, via. Câţiva pruni şi corcoduşi încă mai aveau fructe pe crengi, merii, gutuii, plini de fructe. Ploile cu mană din vară au făcut să se compromită recolta de legume şi de struguri, doar rădăcinoasele au fost salvate.Merg să văd pârâiaşul din spatele grădinii de legume şi rămân blocată; nu pot înainta din cauza stufărişului care s-a îndesit şi a crescut foarte înalt, din primăvară până în toamnă. În anii trecuţi erau numai buruieni şi era amenajată o alee spre pârâiaş, acum totul este ca un zid. Mă întristez fiindcă an de an găsesc totul schimbat: în vremea copilăriei mele creştea o iarbă aşa de frumoasă, ca un fel de gazon, de-o parte şi de alta a pârâiaşului, acolo stăteam culcată în iarba deasă şi contemplam cerul minute în şir, închipuindu-mi fel de fel de figuri de basme, din norişorii albi de pe cer. Nu am să uit frumoasele seri de vară şi de toamnă, cu cerul plin de stele, cu luna care ne lumina toată curtea, pe care nu le-am văzut la oraş, niciodată! Acolo, la marginea hotarului dintre grădină şi pârâu stăteam verile, la umbra salcâmilor sau la umbra nucilor şi citeam. Doamne, ce repede a trecut timpul! Mi-e dor de copilărie, de tata, de prieteni, de oamenii de pe uliţa mea...Lacrimile îmi curg, fără să vreau, este un sentiment de dor mai mult, nu de durere...Ce repede se scurge viaţa! Ne dăm seama că viaţa noastră este un tren în care călătorim de-a lungul ei schimbând doar vagoanele, care sunt tocmai anii noştri. Când plecăm de pe pământ plecăm doar cu faptele pe care le-am făcut, lăsând în urmă amintiri celor dragi aşa cum şi pe mine mă copleşesc de fiecare dată când ajung în satul copilăriei mele...

[Vasilica Ilie]

Maria, multumesc pentru ca te apleci asupra scrierilor mele. Este un text la care tin mult pentru ca nimeni din lumea asta nu poate sa imi ia timpul si amintirile de atunci: copilaria si tineretea mea! Te imbratisez cu toata dragostea mea, Vali