A fi Om- o artă sau un destin?

[Ana Fortuna]

Vreau să fiu copil. Vreau să mă trezesc dimineaţa şi primul lucru pe care să-l văd reflectat în albăstrimea ochilor mei să fie zîmbetul măicuţei. Vreau să adorm cu acelaşi zîmbet al ei întipărit pe chipul meu nevinovat. Vreau ca visul pe care-l trăiam ziua să continuie şi noaptea...

Şi parcă nu mult timp mă desparte de aceea perioadă, aş putea spune chiar paradis, însă atît de multe lucruri s-au schimbat. S-au poate că au existat mereu, dar inocenţa şi candoarea unui sufleţel micuţ de copil nu a vrut să le observe şi să le observe şi să le înţeleagă?...

Nu ştiu, simt că plutesc într-o incertitudine desăvîrşită: Cum timp de cîţiva ani am putut să mp dezamăgesc atît de mult de lumea în care totuşi simt că am tot pentru a fi fericită?

Eram micuţă şi vedeam aevea clipa cînd voi fi mare, cînd nu va mai fi nevoie de cineva care să mă ţină de mănuţă ca să nu mă rătăcesc. Visam la momentul în care nu o să mai pun o sumedenie de întrebări, ci o să fiu capabilă să le găsesc singură răspunsul.

Iată că sunt mare! Cel puţin aşa credeam cînd eram mică- credeam că eşti deja mare atunci cînd împlineşti 18 ani. Cît de naivă eram! Iată, am 18 ani! Sunt mare! Mare poate într-un fel, dar mă simt cu mult mai mică decît cum eram la 13 ani. Simt că am cu mult mai multe întrebări şi cu mult mai puţine răspunsuri.

Îmi dau seama acum că acest cuvînt „Mare”, însumează o mulţime de valori pe care nu că nu le-aş poseda, dar încă nu le-am pus în valoare.

Aşa mică cum încă sunt acum, la început de viaţă „independentă”, deja sunt hotărîtă- voi deveni „Mare”, o să fiu un „Om Mare”, aşa cum mereu şi-au dorit să mă vadă cei mai scumpi oameni.

Şi totuşi ce înseamnă a fi un Om? A fi Om, este o artă sau un destin?

„Arta”, ne explică Dicţionarul, este o activitate pe care omul o realizează pentru a produce valori, dar fiind totodată şi o pricepere, o măiestrie.

Tot aceeaşi sursă ne expune ca definiţie a destinului, voinţa supranaturală care hotărăşte tot ce se petrece în viaţa omului.

Omul este o fiinţă unică, cred eu, greu de pătruns şi de cunoscut în adîncul specifiului său pe care îl ţine nedezvăluit.

Devine el astfel oare datorită eforturilor pe care le depune zi de zi pentru a desăvîrşi sau pentru că cineva, de undeva i-a prescris de dinainte existenţa, modul de a fi?

În concepţia mea, omul, este nimic altceva decît o simbioză a cunoscutului şi necunoscutului. Pe de o parte, el are gînduri, sentimente, aptitudini, calităţi şi defecte, virtuţi şi păcate cunoscute şi totodată un chip necounoscut, nevăzut, gînduri nespuse, sentimente nemanifestate, dorinţe nemărturisite nimănui niciodată.

E simplu, cel puţin aşa pare. Toate aceste calităţi, descoperite sau nu, au apărut o dată cu venirea lui pe lume.

Cînd a primit în dar o bucăţică de viaţă, pare-se că şi-a cîştigat automat şi viitorul, calităţile, capacităţile. Pentru el a decis altcineva, şi el şi-a urmat menirea. Dar...

Da! Există un „dar”!!!

Dar există oameni care au o înălţime pe care alţii nu o au şi nici nu o ating. Există oameni care au o plăcere sau o durere neexprimată, un zbuciumat reţinut în sine, o frămîntare sufletească pe care o poartă singuri, un gînd sau un păcat săvîrşit doar cu închipuirea, o dorinţă pe care nu o încredinţează nimănui, un vis care este a lor.

A deţine şi valorifica aceste lucruri care îl desăvîrşesc ca om, oare nu este o „artă”?

Zi de zi,vedem în continuu oameni, comuncăm cu ei, sîntem cu ei- ei ca oameni şi încă nu ştiu bine de ce unul este bun şi altul este rău, unul credincios şi altul păcătos, unul sincer şi altul ipocrit, unul inocent şi curat şi altul corupt, unul blînd şi altul odios, unul milos şi altul crud, unul onest şi altul egoist, unul sfînt şi altul nelegiuit. De ce oare? De ce?

De ce un om a putut fi înarmat dar nu a putut fi îndreptat spre a face bine?

De ce omul poate stăpîni totul şi nu se poate stăpîni pe el însuşi?

Îmi vin în minte spusele lui La Rochefoucauld: „Omul nu trebuie judecat după calităţile lui, ci după felul în care ştie să le folosească ”... Şi mă gîndesc... Mă gîndesc de ce atît de puţini oameni ştiu să îşi folosească corect abilităţile.

 

Am spus că vreau să fiu copil. Da! Pentru că fiind copil simţeam că lumea îmi aparţine şi că cu inocenţa mea o pot sensibiliza şi o pot schimba. Dar acum? Acum, nu mai e aşa. Dacă un copil plînge cînd îl doare, atunci „Omul Mare” plînge cînd îşi creează de cele mai multe ori o durere care nu există.           

Dacă copilul se joacă fără să trişeze, atunci la „Omul  Mare”, trişarea e principala regulă a jocului.

Dacă copilul ştie că arma cea mai de preţ şi cea mai bună răsplată este zîmbetul, atunci „Omul Mare” nu poate aprecia nimic mai tare decît banul.

Cîteodată încep să justific spusele lui Lucian Blaga „Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră, tot atât de departe de ceilalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi aştrii, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia cumunităţii cu alţi semeni te înşeală numai până în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, când, deodată, îţi dai seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici măcar înţelege...”

Dar nu încetez să sper că omul trebuie să dăruiască fără a aştepta răsplată. Cel care oferă doar pentru a fi recompensat nu face o fapta bună, ci intenţia sa este o una mîrşavă.

Un om are suflet bun, este milostiv, iertator şi iubitor. Altfel tot ce lasă  lumii după trecerea sa nu constă în bogăţia materială, ci spirituală. Dar nu moştenirea materială contează, ci testamentul spiritual. Arta de a fi om înseamnă să iubeşti şi să fii generos, să întinzi o mînă de ajutor atunci cînd ai ocazia să faci o faptă bună, să apleci capul şi să ceri iertare cînd greşeşti dar totodată să fii modest la vorbă şi la port.

Primim un corp,care s-au ne place, s-au pe care îl urîm. Dar e al nostru şi trebuie să-l păstrăm până la sfârşit. Învăţăm în viaţă multe lucruri.Sîntem aidoma înscrişi,la o şcoală informală numită „viaţă”. Aici nu sunt greşeli, doar lecţii. Creşterea e un proces de încercări, erori şi experimente.

Experimentele eşuate fac şi ele parte din acest proces, la fel ca şi cele care în cele din urmă dau rezultate. Lecţiile se repetă pînăcînd  le învăţăm. Lecţiile ne sînt prezentate în diverse feluri, pînă când o învăţăm. Când ai învăţăm prima lecţie, putem trece la lecţia următoare. Lecţiile nu se termină niciodată. Nu există nici o parte a vieţii care să nu conţină lecţiile sale. Atîta timp cât sîntem vii, vor mai fi lecţii de învăţat. Ceilalţi oameni sunt o oglindă a noastră.

 Nu putem aprecia sau dezaproba ceva la o persoană, decît dacă e ceva ce ne place sau urăm la noi înşine. Ce reuşim să facem cu viaţa noastră depinde doar de noi. Viaţa ne oferă tot de ce avem nevoie pentru a ne o creea aşa cum ne dorim. Noi  hotărîm  ce vom face cu ele. Alegerea ne aparţine.

Prefer să sper că citatul care îmi vine acum în minte, şi anume ,,Cînd îţi simţi inima încărcată de durere şi lacrimi ţi se vor ivi la colţul genelor, du-te să plîngi la păsări, la pietre, dar niciodată la oameni, căci toţi suntem oameni, dar nici unul OM” să nu îşi găsească nicicînd convingere în mintea mea.

Lucrul cel mai important este acela ca oamenii să rămînă oameni în orice împrejurări, cu respectul pentru propria persoana, cu stima pentru semenii şi pentru lumea pe care le-a hărăzit-o să fie a lor, ei avînd misiunea s-o facă, din locul în care le-a lăsat-o Domnul mai bună şi mai desăvîrşită. Şi toate astea să fie realizate în numele minunii numită Viaţă, pentru ca ea să dăinuie, pentru ca ea să biruie, pentru ca ea să nu dispară!

Omul are un destin, dar prefer să cred şi sînt sigură că tot el, e capabil să facă din destin o artă- una de a fi Om!Rece şi imparţial, timpul îşi urmează cursul. Timpul trece, dar ştiu că voi trece prin el demn.Voi trăi viaţa simplu şi nu o să calc suflete pentru a-mi depăşi menirea de a fi OM.

Nu pot şti dacă o să-mi reuşească căci aprecierea o să vină bănuiesc mult mai tîrziu, şi nu de la mine, ci de la cei din preajma mea.Ştiu doar că schimbarea vine de la mine şi că doar eu, ca un adevărat artist pot să îmi schimb destinul.

[Mariana Dumitran]

Draga Ana..esti minunata..ma incanta gandurile tale ..profunda si sensibila ta filozifie de viata. Suntem cu totii niste actori fiindca manevram emotii.Suntem arhitecti -proiectam si modelam minciuni.Suntem filosofi-cugetam venerand certitudini inexplicabile.Suntem ceea ce alegem sa fim ..simpli muritori in cautarea unor raspunsuri.Mult succes in tot ce faci!!!