Pagini de jurnal (III)

[Aurel Conțu]

Trebuie să recunosc că arhitectura Parisului depășește orice închipuire. N-am mai văzut atâta artă, eleganță, măreție și patină istorică la un loc. E drept că expertiza mea în materie nu mă ajută prea mult (fiind aproape inexistentă!), dar despre  Paris nu pot spune decât lucruri frumoase, ba chiar  „Paris, je t'aime”, așa cum scrie pe toate afișele și reclamele liminoase din oraș. Ghidul cumpărat chiar din aeroport îmi dezvăluie amănunte despre istoricul Luvrului, pe care le știm cu toții, sfârșind cu celebra piramida de sticlă, proiectată de arhitectul american, de origine chineză, Ieoh Ming Pei, înaltă de 21 de metri, o adevărată bijuterie inginerească, de unde se face intrarea în „paradis”, unde te așteaptă  cel puțin jumătate de milioan de motive să intri. Eu am intrat și nu mi-a fost ușor să trec de antichitățile egiptene, expuse generos, în vreo trezeci de săli monumentale, în care te simți insignifiant, strivit, la propriu, printre sfincși impunători,  abracadabranți, din granit roz sau negru, reprezentând  faraoni (precum Ramses II), oameni simpli, zei cu capete de animale (Anubis cu cap de șacal) sau păsări, fresce, sarcofage, mumii, hieroglife, scribi, sculpturi pictate și multe altele. Nu mai puțin impresionantă este secțiunea de antichități grecești, etrusce sau romane, cu Venus din Milo (Afrodita cu brațele rupte!), Victoria din Samotothrace (Nike), statuia lui Hermes, legându-și sandala, flancată de Apolo în diferite ipostaze (există chiar și o galerie a lui Apolo), o mulțime de Atene, Afrodite, satiri, nimfe, personaje din nemuritoarele Legende ale Olimpului, vase ceramice viu colorate, agrafe, obiecte ciudate de cult, fibule, picturi ori scrieri de epocă. Colecțiile de picturi italiene m-au vrăjit, pur și simplu, începând cu „Gioconda”, frescele lui Botticelli, pânzele lui Giotto cu motive religioase (Fecioara cu Pruncul în toate ipostazele imaginabile), continuând cu tablouri de Leonardo da Vinci, Perugio (invadate de teme biblice), Tiziano Vecellio, Veronese (Nunta din Cana" - un tablou monumental, lung de 9,90 metri şi lat de 6,60 metri), Rafael, Correggio, Tintoretto,  nudurile lui Georgione (sau Titian, nu se știe!), ori Caravaggio  (Țiganca ghicitoare, Moartea Fecioarei, Portretul lui Alof  Wignacourt), dumnezeești. Nici pictura franceză nu este mai prejos decât cea italiană, mi-a plăcut Delacroix  (Dante și Virgiliu în Infern, Naufragiu lui Don Juan, Femei din Alger, Măcelul din Chios), Jacques-Louis David (Încoronarea lui Napoleon – lucrare de-a dreptul monumentală - Jurământul Horațiilor, Sabinele, Leonidas la Termopile), Ingres, alături de alți numeroși pictori mai puțin cunoscuți. Deosebite mi s-au părut și operele artiștilor spanioli, El Greco fiind de departe cel mai reprezentativ, Velázquez, Murillio, Ribeira, Goya (maeștri în abordarea subiectelor religioase). Sala picturii engleze mi s-a părut cam mohorâtă, asemeni climei din Regat și a temperamentului tipic britanic, scorțos. Exponatele africane, asiatice, sudamericane, realizate din lut, piatră sau lemn și reprezentând zeități specifice (cel mai adesea insolite) contrastează neplăcut cu restul. Arta orientală restabilește echilibrul, piatra aceea neagră, de aproape trei metri, Codul lui Hammurabi, pe care sunt gravate legile, cu litere cuneiforme și alte reprezentări mistice, amintind de Moise care primește tablele de la Dumnezeu, dar făcând trimitere la Vechiul Babilon, mi se pare formidabilă, la fel coloanele (frizele arcașilor sau leilor),  din cultura persanilor (cea mai veche din lume) și a celei din Levant. M-au impresionat, de asemeni, basoreliefurile lui Donatello, sculpturile fără egal ale lui Michelangelo, Bernini, Canova, cele romane și grecești, Colecția Borghese, în general, totul.

   - Iartă-mă, ești nou pe aici? mă întreabă un bărbat între două vârste, bărbos, cu care mă mai intersectasem adesea prin sălile muzeului. Pari foarte încântat?

   - Sunt. Toată viața am visat să văd muzeul acesta!

   - De ce, dacă nu te superi?

   - Cum de ce? Aici găsești toată istoria lumii!

   - Chiar crezi asta?

   - D-ta nu crezi?

   - Acum nu, este o iluzie! La început m-am lăsat păcălit și eu.

   -  În ce sens?

   - În toate sensurile. Există atâta suficiență și imperfecțiune încât îmi vine să dau foc acestui loc blestemat!

 

Îl sun pe Voquin din curtea Piramidei. Îmi răspunde promt.

   - Bonjour, Paule!

   - Sunt în Curtea Napoleon, îl informez, în față Luvrului!

   - Vin imediat să te iau, dar o să dureze un pic. E o circulație infernală!

   - Nu-i nicio grabă, zic. Nu strică să mai arunc o privire în jur!

   - Foarte bine.

Stau undeva la baza Piramidei și privesc spre Sena. Nu bag de seamă când bărbosul, care mă abordase mai înainte, se așează lângă mine.

   - Nu ți-am spus cum mă cheamă! se bagă în vorbă și-mi întinde mâna. Lucy Coulbert! Profesor de arte.

    - Paul Vernescu, îi răspund, scriitor.

    - Bănuiam eu! Puțini vin să trăiască miracolul artei, cei mai mulți vin să vadă! Din păcate, nimeni nu se alege cu nimic!

   -  Sunteți nedrept, domnule Coulbert! Eu simt cu totul altceva!

   -  Fiindcă vă aflați sub imperiu emoției. Am auzit că sunteți aici de trei zile! E prea puțin pentru a-ți face o impresie!

   - Mi-am făcut deja una!

   - Ferice de dvs., mie nu mi-a ajuns zece ani!

   - Nu vă cred.

   - Mai vorbim noi peste un an-doi! Sper că nu sunteți doar în trecere?

   - Nu, mă mut o vreme la Reims. Ați auzit de acest loc?

   - Da, am stat și eu o vreme acolo, numai că-i destul de departe de Paris!

   - Nu mă dau în vânt după Paris, să știți! îi mărturisesc, deși nici nu apucasem să-l văd. Prefer locurile mai liniștite.

   - Crezi că mie îmi place? E de-a dreptul monstruos! Nu are nicio noimă.

   - Există și alte păreri!

   - Pe dracu! Toți zic că am fost prea îngăduitori cu străinii, lăsându-i de capul lor și făcându-le o reclamă nemeritată. Ăștia sunt nebuni de legat, nu genii!

   - Lăsați că nici francezii nu sunt mai breji!

   - Avem și noi nebunii noștri, domnule Vernescu, dar asta-i altă poveste! Luvru, Parisul sau orice alt loc de aici nu sunt altceva decât niște aglomerări urbane comune (așa cum vezi peste tot!), având în spate campanii deșănțate de marketing, cultivat de secole și duse la extrem. Iubim ceva ce nu există, o fată Morgană, pe care nimeni n-a văzut-o, dar despre care toți sunt de părere că există. Pare o blasfemie ce spun eu, în subconștientul colectiv există convingeri de nezdruncinat. Îți trebuie un timp să te dezmeticești!

   - Nu mă așteptam să aud toate acestea de la un francez!

   - Dar ce-ați fi vrut? Să recunoaștem că femeile noastre sunt curve, așa cum se spune, că Turnul Eiffel este a opta minune a lumii, că Notre Dame întruchipează culmea monumentalității și stilului gotic, că Pont Neuf, des Arts sau Alexandru III sunt cele mai frumoase poduri din lume, că Montmartre sau Quartier Latin, Panttheonul, Catacomele, Champs-Elysées nu se compară cu nimic? Nu pot spune asta?

   -  De ce?

   - Pentru că nu toate franțuzoaicele sunt curve, deși nu ducem lipsă, pentru că Turnul Eiffel este o monstruozitate, pentru că în Orient, și nu numai, găsești catedrale mai răsărite. 

    -  Nu sunteți prea aspru? întreb siderat de „aprecierile” sale la adresa propriei istorii și culturi. Probabil că nu m-ar fi surprins s-o aud de la altcineva (de la un rus, de exemplu!), însă dvs. sunteți francez sadea!

   - Asta nu mă scutește să fiu sincer! Franța nu mai este azi ceea ce a fost altădată, cât a fost sau dacă, într-adevăr, a fost! Trebuie să ieșim (hotărât!) din cărți, din filme, din starea aceasta de autoadmirație tâmpă și să încercăm să fim noi înșine!

   -  E prea târziu, domnule Coulbert!

   - Niciodată nu e prea târziu să te schimbi! Până la urmă nu vorbim decât despre mentalitate, nu mă gândesc să dărâmăm totul ori să ne ardem operele de artă în piața publică!

   -  Sunt lucruri care țin de ADN-ul vostru, așa că, dați-mi voie, să mă îndoiesc!

   - Nu vă judec pentru pesimismul dvs., știu că voi, românii, ca popor, sunteți resemnați, adesea chiar tragici, împăcați cu soarta hărăzită de Dumnezeu (știu exact ce înseamnă spiritul mioritic!), este posibil să dureze, să mai treacă două-trei generații, dar de schimbat, vă asigur, ne vom schimba!

   -  Noi ne zbatem de un sfert de secol să ne dezbarăm de comunism și nu reușim!

   - Următoarea generație s-ar putea să vă surprindă! Sunt la curent cu ce se întâmplă în România!