O stea se-aprinde...

[Irina Lucia Mihalca]

O stea se-aprinde...

O stea se-aprinde, călăuzindu-te.

Suntem vis în vis

şi visul îl numim viaţă!

În noaptea durerilor tale,

să nu te pierzi în hauri,

te-am ţinut de mână.

- Alungă păsările negre,

îţi sfârtecă inima,

ai forţa asta, nu te lăsa doborât!

- mă auzi printre vocile cerurilor.

În vânt s-au risipit stihiile anilor,

în vânt au zburat stolurile

de gânduri presate între pleoape.

Te-ntorci la tinereţea ta,

poveste a începutului,

în cazul în care ai fost fericit

că a doua zi

va fi mai mult timp,

în cazul în care o altă piatră

va forma

un nou cerc pe firul apei,

în cazul în care inima

îţi strigă

cu voce tare: - Mi-e dor!

E plata vieţii

pentru tot ceea ce-ai tânjit.

Prin uşa deschisă, nevopsită,

pătrunzi în pădure,

acolo unde farmecul

răspândit prin vene este sălbatic.

Clopotul bate luminos, clar,

efectul unei poveşti de iubire

ţi-a întins fiecare fibră din corp,

chiar coarde tale vocale sunt mute.

Din frământări născute

- allegro assai -, pasional,

cercul a întors timpul

pentru a începe o nouă sonată.

În fuga fanteziei în alb,

o singură voce

strigă la lună

cerând sărutările dorite.