În drumul spre stele

[Irina Lucia Mihalca]

În drumul spre stele 

Simţi că ţi s-a mai întâmplat asta, 
ţi-e dificil să alegi. 
Şi-atunci cum separi iluzia de realitate? 
De ce ne-amintim trecutul, doar, dar nu şi viitorul? 
Totul este posibil cât încă n-ai decis, 
nelimitat este gândul. 
Ştii că, o picătură de apă poate legăna 
floarea rodiului tău, o picătură 
nu se va mai reface, odată căzută. 
Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi, 
în spirala respiraţiei opreşti timpul! 
În liniştea ciudată a lunii, 
ne-am rătăcit pe câmpul de petale, 
doar margaretele ne-au luminat calea. Plouă. 

Timpul pare golit, limitat. 
Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi, 
pe câmpul de petale ne vom întâlni! 
Viaţa este acolo unde creşte iarba, 
iar binele, acel ceva mărind şansele 
să luminăm drumurile şi să vedem gropile. 
De aici şi grijile noastre, 
mai mari sau mai mici, siguranţa sau 
nesiguranţa depinde de noi. 

Tot ce contează, să menţii focul 
şi flacăra vie care iluminează, 
- gongul care uneşte ziua de ieri cu cea de azi - 
Un dans există, mereu, în toate! 
Spre ţărmul de petale 
imaginaţia-şi continuă firul şoaptelor... 
Un transfer de căldură, ăsta-i dansul! 

Ce se întâmplă când ne-ndrăgostim? 
Un bărbat este interesat de ochii 
şi reacţiile iubitei, - feminitate şi reacţii - 
Când ochii nu mai sunt 
în centrul atenţiei lui, reacţiile mor. 

Cine cunoaşte iubirea, 
cunoaşte şi pornirea ei, deşi, 
trebuie să recunoaştem, 
orice femeie-şi doreşte şi ceva sadism, 
în pasiunea lui pentru ea. 
Ecoul vibraţiilor 
prin oglinda 
simţirilor noastre, emoţii vii! 
Uşa ce se deschide 
spre culoarul înaltelor simţiri! 

Unde-i realitatea, ce-i misiunea? 
Acolo unde-i misiunea! Sufletul călător 
se-aşează în vis unde-i place, 
aici, pe pământ, este chinuit 
pentru a se uşura, a lumina, a se-nălţa. 
Spre ce tinde tot ce facem, 
tot ce dorim, iubitule?... Spre stele! 
Viaţa, adevărată viaţă, este iubire, 
pentru că a trăi, cu-adevărat a trăi, 
înseamnă a iubi, ziua de mâine-i misterul 
căruia-i dai voie să se dezvăluie. 

Poţi să-ţi uiţi bătăile inimii? 
Totul urcă. Urcăm, nimic nu se-opreşte pe drum. 
Dacă mi-ai cucerit teritoriul viselor, 
veche-i memoria clipei. Visul, o stare de amintire 
a unor clipe din memoria sufletului! 

De ce în timpul ăsta? 
Nu are timpul ăsta niciun timp! 
Eşti femeie, sunt bărbat, - o simbioză - 
Vreau să te împlinesc adânc, iubito, 
să-ţi tai respiraţia de plăcere, 
să plângi pentru că nu-ţi poţi controla emoţia, 
să simţi magnetul dintre noi, 
să accepţi ciocnirea faliilor, 
să te bucuri de cutremur şi de momentul divin, 
- plăcere nedefinită, eliberare de trup - 
Da, iubitule, sămânţa de lumină, 
dincolo de risipirea norilor, 
dincolo de furtunile neaşteptate, 
ciocnirea mării de valuri, 
un cântec de nuntire din adâncuri, 
un dar al iubirii, un dar necunoscut de cer! 

Căutăm, visăm, călătorim în acest amestec, 
tu şi cu mine. Cunoaştem bine roşul macilor 
şi verdele diafan al câmpului, 
fiorul copacilor tăinuit în coaja amintirilor. 
Fără să vrei, sclipiri de lumină licăresc 
din trecutul cald. Dacă eşti în gândul cuiva, 
ceva din tine s-a transferat acolo! 
În perle rotunde se preschimbă picăturile, 
în depărtate amintiri, 
crengile rodiului tău se leagănă. Un punct abisal! 

[Mariana Dumitran]

""Viaţa, adevărată viaţă, este iubire, 
pentru că a trăi, cu-adevărat a trăi, 
înseamnă a iubi, iar ziua de mâine, misterul 
căruia-i dai voie să se dezvăluie."              

   Minunat poem al vietii.. al iubirii si-al timpului..

[Irina Lucia Mihalca]

Multumesc, Mariana. Cu drag!