Hotar?

[Anne Marie Bejliu]

autor foto: Victoria Anghelache  

 

Privesc balustrada balconului.


 Mâinile tremură.
 Mi-e frică de prăbuşirea ei.
  

De câte ori mă apropii de ea, îmi intră în carne, în inimă, în minte, mă cuprinde şi mă smulge din casă spre niciunde.
 Tata a zidit marginile balustradei. I-am spus mamei, copil fiind, că mi-e frică de goluri. Coşmarul s-a repetat de multe ori, cu balustrada înghiţindu-mi trupul în prăbuşirea ei. Strigam disperată noaptea. Mama mă auzea, mă lua în braţe şi adormeam numai după ce revedeam balustrada că e la locul ei, întreagă, zidită...
  

Viitorul, pentru mine, este iluzie şi iluzia este drogul pe care nu-l aleg, indiferent de cuvintele mari aruncate în vasul cu frumuseţe sălcie, cu promisiuni sterpe.  

Prefer să privesc următoarea arie şi fac primul pas. Dincolo, refuz să alunec. Nici gândul nu-l trimit, chiar dacă mintea mea evadează de multe ori în căutările ei.
 Iubesc grădina numai când sunt afară. De sus, tentaţia saltului în gol e puternică.  

Aşa am făcut în adolescenţă, când inima a tresărit, trupul a frământat dorinţe fireşti. Aşa am făcut atunci când gheaţa de pe muntele Omu, mi-a furat paşii. Tata m-a prins de mâinile pline de sânge şi m-a ridicat... Jos, prăpastia mă aştepta cu bucuria sălbaticului, să mă înghită, să-mi primească trupul abia trezit la viaţă.
 Iubesc natura, iubesc oamenii, iubesc viaţa dar...
  

Balustrada balconului îmi intră în trup, de câte ori mă apropii de ea.
 Aruncare în gol, în căutarea unui vis posibil, a unei împliniri...
 Doamne cât de proastă sunt!
 Am înţeles târziu, după ce am rămas cu braţele goale, că balustrada nu-mi intră în trup ci îmi este simplu hotar între vârste, între gânduri, între secundele aranjate estetic sau nu, în ceasul de aur pe a cărui circumferinţă mă înscriu. Vârstele trupului şi ale sufletului.
  

Privesc balustrada cu ochii larg deschişi.
 Am învăţat să scriu cu fila sprijinită de balustradă. Am învăţat să las cuvintele să ia forma lacrimilor, a zâmbetului, a rictusului, a haosului interior şi a echilibrului, a iubirii şi uimirii, a fricii şi curajului de a fi şi de a rămâne Om.
 Balustrada îmi păstrează fila nemişcată...
 Uneori, balustrada îmi intră în trup, dacă mă aplec prea mult pentru a fotografia mărul. Alteori, stau minute în şir cu fruntea sprijinită de balustradă. Mi-a devenit prietenă.
Din visuri a plecat. A rămas zidită...