FĂRĂ NUME

[Irina Lucia Mihalca]

FĂRĂ NUME

O iubire fără nume! - aşa o vom numi,

ca o rugăciune,

din centru spre margine, asemeni

cercurilor din ape ce-ascund tainele vieţii,

fiecare cerc îşi are cifrul său.

Vom trăi şi ne vom topi, am visul în ochi

şi ochii pe tine,

spune-mi ce să aleg?- m-ai întrebat.

Dreptul la iubire

este dreptul nostru la libertate.

M-ai atins cu respiraţia ta

nici aerul nu-şi avea locul între noi,

un schimb de lumină,

sălbatică-n reacţii m-ai simţit,

sfidai gravitaţia cu mine.

Dezgolind clipele, totul arăta altfel,

poem ritmic uşor legănat, iarba strălucea,

pictaţi pe cer, copacii supli

aveau o altă unduire,

roua stelelor

picura halucinant

între simţurile noastre pierdute,

curgeam din unul în altul,

ne durea, era prea mult!

Calea îngerilor le era deschisă...

Un sărut ameţitor acolo unde trupul îţi cere,

închide ochii, să simţi zeiţa din tine!

O respiraţie grea, sacadată, pătrunsă de o dulce durere,

aveai soarele în priviri, însă abia acum l-ai zărit!

Avem datoria de a fi fericiţi...

Râul acela e uriaş, ştie toate undele viselor,

le-mbrătişează, filtrându-le cântecul de umbre,

şi le trece pe celălalt braţ spre nemurire.

Între mâine şi aici, găsim acum

sub ceara unor impresii

impregnate de timp

albumul cu poze,

scrisorile îngălbenite,

biletul de tren nefolosit,

trandafirii albi presaţi,

scoici, stele de mare,

pe o fâşie de catifea roşie,

într-un coşulet, o pietricică, ovală,

stol de cuvinte înscrise demult au urcat la cer,

impresia unui vis, poate-o nălucă,

un ceas stricat, o partitură, pianul prăfuit,

iar dincolo de vânt, o mare între noi şi cer, infinitul...