din miezul altei cărni

[SCOTNOTIS LUMINITA]

din miezul altei cărni

 

iată-i cum sapă

mi-a zis

să-mi răstignească de apele lor sărate

oasele deja arse de lut

iar urechea-mi

cea dreaptă

mi-a rămas înlănțuită de cele opt octave la mal

 

o văd

e mică și albă

desprinsă de trup

și mai văd o mulțime de oameni

din cei colorați cum deschid curioși

obloanele îngropării tale

dar eu sunt aici  de strajă

plutind în aer liniștea fericirii noastre

până să-ți deformeze cineva cântecul

e aproape de mine copila

 gazdă adevărului nostru

 

pe când un clopot de argint

plânge flămând

iar zbuciumul dezvelirii tale

mă sugrumă

tras e de mal zăvorul visului

și eu te aștern

cu toată iarna șoptirii

sărut al cuvintelor din fire

picătură țesută de lumină

în mlădioasă atingere de pași

leagănul osândirii e-n pântecul meu

iar sângele-mi pavară

exil al dorului de tine

o pată de umbră prin ochiul minții-mi treci

 

mă umbli înapoia adâncirii

la inima ta

când sufletu-mi este de mult acasă

trecut e de nopți

lepădat

și altar ne e reflecția dumnezeirii

 

în firul ierbii

lutu-și sărută timid devenirea

 

când ne sapă în glezne uitarea

miezul altei cărni

își sărbătorește clipa în rugăciune

de aceea ți-ai uitat urechea

în parfumul stărilor sublime

 

vezi tu harpă a nesomnului meu

prin amintirea altei vieți

oamenii goi de natură nu trec

când noi de o veșnicie

ne numărăm dezvelirile pe un mistic sunet

statornici și drepți în iubire