Ca un râu care curge...

[Irina Lucia Mihalca]

Ca un râu care curge...  - Irina Lucia Mihalca

Când mi-ai auzit prima dată vocea,
ca un râu care curge, ai intrat ca în transă,
un glas din adâncuri ți-a spus: " - Hai, vino cu mine,
căci, altfel, te vei ofili și muri, știi bine că,
odată cântărită inima, la marea judecată trebuie să fie perfectă!",
erai conștient că era împrăștiată, bucăți-bucăți,
în câmpia sufletului,
trebuia să le-aduni, să le unești și să le-mbini
în bulgări cristalizați de lumină,
până ce nu ți le-ar fi cules Persephone și nimfele ei
ducându-le în lumea din adâncuri și date în paza șerpilor din infernuri.
.....................................................................
Fiecare fragment ți-a fost luat de cei care te-au însoțit, un timp,
pe drumul ce duce spre Nicăieri,
ca, apoi, la o anume intersecție,
să se risipească fără motiv, topindu-se ca în ceața umbrelor,
nu ți-era clar cum reușeau atâția oameni să-ți invadeze
gândul și lumea visului, ba chiar, de atâtea ori,
să-ți zdrobească inima
înainte de a înțelege că toate acestea erau doar niște năluci.
(poate și ei la fel gândeau despre tine dacă ar fi putut, poate nu!)

Toate se derulau în viteză, ca și cum,
rând pe rând,
te întâlneai cu acești călători, la fel de orbiți în privința scopului,
apăruți pentru o clipă, doar pentru o clipă, în calea ta.
Doar iluzii și vis!
.......................................................................
Ascultându-mi vocea, uimit, gândul te-a purtat,
prin împletirea timbrului nostru,
spre acea casă cu grinzi din lemn în care ne-am regăsit,
- explozii de lumină -
pe fereastră ai zărit acel peisaj de munte știut cândva,
în șemineu mai mocneau câțiva bușteni, scânteile lor dansau
în umbrele translucide ale serii,
pe fundalul cântecului nostru, ne legănam, în pași de dans,
ascultându-ne, simțindu-ne, respirându-ne,
totul atât de firesc, atât de firesc!

Te priveam ca și prima dată, zâmbeam,
încă te inhiba acea teamă - să nu încurci pașii,
să nu te împiedici, să nu ..., să nu ..., să nu ... ,
- (oare chiar conta?! ) -
știam ce-ți lipsea: gustul fericirii, gustul tuturor lucrurilor,
acea particulă subtilă, misteriosă, care să te împlinească și care
odată intrată în inima ta,
ți-ar expanda universul în oceanul de efluvii celeste,
                 acel "trăiesc, da, sunt viu!"
... radiai, fără să știi cred ... atunci ți-am șoptit:
"Cât de frumos ești, dragul meu! Strălucitor de frumos!"

Adâncit în lumina ochilor mei ai pășit pe
acea nouă treaptă a fundației, ca, prin cercul de Lumină,
să-ți simți pulsând inima,
toate acele fragmente adunate în întregul ei, devenind, astfel, zei.
..........................................................................
Ai înțeles că vipera Paradisului, de îi permiți,
ți se strecoară în inimă, sugrumând-o, fragmentând-o,
lăsându-te pradă Infernului Cerului.