Bărăganul şopteşte: Dumnezeule milueşte-mă

[Hagianu Viorica]

Bărăganul şopteşte: Dumnezeule milueşte-mă Stau cu tâmpla sprijinită de malul Dunării, privesc mâlul amestecat cu nisip şi resturi de scoici, în timpul acesta respir Bărăganul cu mirosul lui de stepă aspră şi nemiloasă care râde de ameţitii, trecătorii nepoftiţi care-i ating pământul fără să ştie că moartea este esenţa fiecărei particule de praf din teritoriul ei. Moartea mă însoţeşte fidelă de la prima respiraţie cu miros de lichid amniotic, mă roteşte în anafoarele apelor verzi albăstrui cu solzi aurii, în coloanele de aer cu aspect de tornadă născute din senin de canicula tolănită deasupra câmpiei. Mă conduce în fiecare clipă de viaţă crăpată de gerul năprasnic, cristalizată în fulgii de nea ai reţelelor de apă, praf şi moarte. Ai auzit cum urlă vântul în Bărăgan? Hăuie ca un vuiet apocaliptic, fluieră, şuieră. Morţii îi aud glasul în urletul viscolului care smulge geamurile, le zgudie, le zgâlţâie, le face să geamă şi să ceară îndurare chiar şi pe noile termopane inventate de om. Construieşte cu furie munţi de zăpadă peste case şi făpturi, le asfixiază sub greutatea albă a morţii. Bărăganul şopteşte: Dumnezeule milueşte-mă! Ecranul televizorului mă urmăreşte hipnotic prin cameră, e ora jurnalului de seară, a ştirilor de maximă importanţă pentru ţară sau pentru nimeni, din plasma aparatului plânge o doamnă, care ne povesteşte că e de fel din Banat şi că a fost deportată pe vremea comuniştilor în Bărăgan. Fac ochii cât cepele, eu m-am născut în Bărăgan, cu tâmpla înfiptă în malul schimbător al Dunării. Eu am trăit o viaţă în Bărăgan, eu sunt Bărăganul şi Dunărea, eu le iubesc. Doamna continuă să ne spună cum erau iarna zăpezi şi troiene de 5 m, care îi blocau în casă. Zâmbesc. Aşa este, sapă oamenii tuneluri prin rărunchii albi ai zăpezii, ca să se poată mişca, să poată respira. „Nu aveam nimic” strigă ea revoltată, noi oamenii locului ştim să facem multe din nimic. Şi-au facut şi ei gospodării din nimic, au supravieţuit. „E groaznic, e mai rău ca în Siberia” concluzionează doamna, care după revoluţie se întorsese în Banatul natal. Brusc, devin serioasă, o înţeleg foarte bine, nici eu nu aş putea să trăiesc în altă parte decât în Bărăgan, cu tâmpla sprijinită de Dunăre, sunt ataşată organic de locul naşterii mele, de părinţii mei trupeşti şi duhovniceşti, de caniculă şi de gerul năprasnic, de Crivăţul care urlă, trânteşte şi smulge totul în cale fără îndurare, de ţânţarii care mă devorează de vie şi de milioanele de ochi ale sufletelor din mlaştinile Dunării, care mă fixează cu priviri hipnotice chiar şi atunci când starea de veghe s-a terminat, iar hotarul somnului prinde contur. Cu fiecare respiraţie Bărăganul te sufocă, te respiră moartea în fiecare clipă. Aşa a rânduit Dumnezeu locurile acestea. „E groaznic” repeta femeia deportată în Bărăgan, râd cu hahaha şi hihihi, râd cum nimeresc. Un amic literat zice că sunt cinică când râd aşa, are dreptate omul. Vrednicului de amintire amic nu-i place nimic din ce fac eu, nu-i place ce scriu, nici ce pictez, nu-i place cum râd, sau cum respir, dar eu îi mulţumesc din toată inima pentru ura cu care mă atacă şi mă umileşte, pentru că astfel pot să rămân smerită şi să-l iubesc pe acest om ca pe un frate în Hristos. Aşadar, şi dracii, şi oamenii pot conlucra pentru mântuirea sufletului meu şi pentru zidirea lui Dumnezeu în mine. Pe mine nu m-a deportat nimeni în Barăgan, la malul Dunării, eu stau aici pentru că mă identific srtuctural cu locurile naşterii mele, nu pot altfel. Şi-am plâns cu tunete şi fulgere, aşa cum plouă în Bărăgan, torenţial, distructiv, am plâns pentru durerea femeii deportate, pentru durerea tuturor dezrădăcinaţilor din Banat şi de oriunde, aduşi cu forţa şi lasaţi să supravieţuiască sub cerul liber în Bărăgan.