LUMINA VS INTUNERIC de Horia Ţurcanu

[Petru Făgăraş]

Am căutat “lumina” şi am fugit şi ne-am temut de “întuneric”. Am purtat nesfârşite bătălii interioare şi în afara noastră cu ceea ce am numit “rău”. Am căutat partea noastră inefabilă, pe care am numit-o “spirit” şi ne-am negat dimensiunea materială, pe care am numit-o “păcătoasă”, ne-am considerat victimele unei “izgoniri din rai”, ne-am considerat “născuţi păcătoşi”, visând mereu la o reîntoarcere în paradisul pierdut cândva, într-un timp imemorial. În numele acestei căutări ne-am distrus corpurile de nenumărate ori şi am ucis, am purtat săbii pentru a tăia din rădăcină “răul” şi am purtat armuri pentru a ne apăra. Am inventat doctrine necruţătoare cu cei care nu au fost de acord cu noi până în cel mai mic amănunt şi mai ales am proiectat imaginea unui dumnezeu antropomorf, un dumnezeu judecător, aspru, necruţător, capricios, masculin, desigur purtător şi reprezentant al luminii, în numele căruia umanitatea a putut prigoni “intunericul”. De atât de multe ori acest întuneric a fost reprezentat de “sălbatici”, de “vrăjitoare”, de “necredincioşi” şi de “păgâni” care trebuiau şterşi de pe faţa pământului în mod sângeros, în numele luminii. Vânam în exterior propriile noastre umbre. Ucideam pe aceia care oglindeau frica noastră de propriile noastre adâncuri.

Această istorie a Întunericului şi Luminii, această istorie a dualităţii, începe în negurile timpului liniar, la începuturile marelui Joc cosmic pe care noi am început să-l jucăm cândva. Coborârea în densitate, în materie, în încarnare, aducea cu sine uitarea a cine suntem cu adevărat. Nu pentru că ar fi existat un tabu al uitării, ci pentru că, pur şi simplu, densitatea imensă a energiei solidificate făcea imposibilă trecerea energiilor subtile. Uneori experienţa devenea dureroasă. Identificarea cu densitatea, cu materia, însemna durere, însemna frică. Ne credeam separati de rest si inca mai facem asta. Aici intervine logica umană, care spune: trebuie să fi făcut ceva rău, ceva greşit, dacă simt această durere. Amintirea ancestrală a lumii din care veneam, a devenit un mit, un vis, un adevăr care îşi pierdea realitatea. Şi pe măsură ce ne scufundam, viaţă după viaţă, în experienţa materiei, a devenit un adevăr tot mai îndepărtat. Faptul că a fi aici este o experienţă liber asumată a fost uitat aproape cu desăvârşire de majoritatea. Există şcoli ale misterelor care au traversat timpurile şi au păstrat acest adevăr, există încă tradiţii mistice pe toată planeta care au reamintit oamenilor adevărul. Dar a rămas un adevăr în care trebuie să crezi, doar să crezi, pentru că experienţa acestui adevăr a rămas privilegiul celor iniţiaţi. Umanitatea a trebuit să creadă în experienţele acelora, puţini, care trăiau adevărul. Un adevăr de neatins pentru majoritatea. Un adevăr pe care această majoritate, netrăindu-l niciodată, l-a transformat într-un ideal. “Lumina”. Densitatea, materia, dimensiunea încarnată şi-a pierdut dreptul de a face parte din “universul divin”. Dumnezeu era numai “acolo, în ceruri”, undeva departe, de neatins. S-a produs o ruptură îngrozitoare, întregul univers a fost scindat astfel între sus şi jos, între lumină şi întuneric, între divin şi uman. Dualitatea pură.

Păcatul primordial şi judecata de sine

Dar cea mai dramatică ruptură a intervenit în interior, prin judecată. Judecata de sine. Trebuie să fi făcut ceva rău, ceva greşit, trebuie ca toată această experienţă, care uneori este dureroasă, să fie urmarea unei erori, a unui păcat originar, a unei îngrozitoare vinovăţii care a făcut ca să fiu izgonit din lumea luminoasă a lui dumnezeu şi aruncat aici, în acest iad dens. Pe dumnezeu însuşi l-am transformat într-un judecător, iar întreaga noastră credinţă a fost pusă sub semnul fricii. Frica de dumnezeu care nu este decât o frică de sine. În ce fel o frică de sine? Frica de partea noastră “intunecată”. Căci “Întunericul”, “Răul” nu este decât ceea ce noi respingem din noi înşine, ceea ce negăm, ceea ce aruncăm în adâncurile noastre, ceea ce refuzăm să acceptăm că face parte din noi înşine. Este refuzul experienţei încarnării în totalitatea sa şi se bazează pe judecată, pe dihotomie.

Aşa se face că în cele din urmă experienţa noastră a fost împărţită în “uman” şi “divin”. Ca şi cum ceva, în tot acest univers, ar putea să nu fie divin. Acceptăm, teoretic, faptul că dumenzeu este omniprezent, că tot ceea ce există face parte din spiritul universal, dar nu si noi înşine, cu tot ceea ce suntem. Preferăm ca dumnezeu să rămână acolo, în exterior, undeva, să ne rugăm lui să facă un şi alta, pentru că asta ne prmitem să rămânem în judecata de sine, în non-acceptarea de sine, victime perpetue ale unui sistem de credinţă pe care l-am validat cândva. Iar sistemul a făcut totul ca să ne ţină în condiţionările fricii. Ni s-a spus dintotdeauna că suntem vinovaţi, păcătoşi, că a nu fi obedient faţă de regulile sistemului înseamnă să te opui lui dumnezeu însuşi şi este un păcat de moarte. A fost o chestiune de putere şi de control. Câţi dintre noi nu au privit în interiorul lor cândva, atunci când eram copii sau adolescenţi şi nu s-au întrebat “bine, dar eu nu mă simt vinovat cu nimic. de ce îmi spun oamenii aceştia că sunt vinovat de ceva?” De câte ori am preferat să uităm aceste întrebări, în loc să ne dăm răspunsul?

Adevărul interior şi ecuaţiile puterii

Am ştiut dintodeauna că adevărul este altul, că trebuie cumva ca acest adevăr să fie accesibil oricui, în orice moment, am simţit cumva că ceea ce numim dumnezeu trebuie să fie şi în noi, dar, mai presus decât vocile reprezentanţilor “autorizaţi” ai lui dumenzeu pe pământ a fost propria noastră voce acuzatoare care spunea “nu eşti demn de a te numi dumnezeu deasemeni, nu eşti decât o fiinţă omenească, păcătoasă, mizerabilă, vinovată, cum îndrăzneşti să priveşti spre lumină?” Recunoaşteţi această voce, acest critic interior necruţător, care vorbea aceeaşi limbă cu instituţiile de credinţă, cu ministerele lui dumnezeu pe pământ? Nu vi se pare ciudată această colaborare între una dintre vocile interioare şi vocea “oficială” a lui dumnezeu? Nu, nu este ciudată, pentru că vocea aceea interioară vine dintr-o străveche condiţionare. Am fost educaţi să ne simţim vinovaţi, mici, neputincioşi şi mai ales să ne temem. Să ne fie frică. Ca să putem fi conduşi. Credinţa a devenit un instrument al puterii.

Să mergem în interior. Să desluşim mecanismul acesta al luminii şi al întunericului interior. Ce-ar fi dacă n-ar exista lumină şi întuneric, ce-ar fi dacă n-ar exista decât un singur mod de a privi totul, dacă acest tot n-ar fi decât o manifestare a tot ceea ce suntem? Ce-ar fi dacă toate aceste experienţe prin care am trecut viaţă după viaţă, oricum au fost ele, n-ar fi fost decât, pur şi simplu, experienţa spiritului coborât în materie pentru a învăţa cum să lucreze cu densitatea? Ce-ar fi dacă această poveste extraordinară a unor fiinţe celeste, care au creat experienţa, ar fi adevărul? Cum vi se pare această afirmaţie? “Noi suntem aceia care au creat universul şi care au decis să experimenteze în mod direct propria lor creaţie. Noi suntem creatorii absoluţi ai propriei noastre experienţe, oricum ar fi ea.” Îngrozitor, nu-i aşa? O blasfemie care ar trebui pedepsită imediat, necruţător. Ar putea fi vocea diavolului care se ridică împotriva împotriva lui dumnezeu? Ar putea fi însă şi refuzul asumării? Dacă dăm la o parte tot ceea ce am fost învăţaţi să credem, dacă spulberăm toate condiţionările care ne-au făcut atît de mult timp neputincioşi, cum vi s-ar părea afirmaţiile de mai sus? Dacă cu adevărat în noi doarme o parte divină, o scânteie, sau oricum aţi vrea s-o numiţi, cum ar suna cele de mai sus în urechile acelei părţi din noi? Adevărată sau nu?

Naşterea “celui rău”

O istorie adevărată. Eram în Peru, noi, eu şi Elena, împreună cu un grup de exploratori ai conştiinţei. Este vorba despre ultima noastră expediţie în junglele Amazonului care s-a petrecut acum câteva luni. Şi acolo am participat la cea mai cutremurătoare experienţă lumină-întuneric pe care am trăit-o vreodată. Am fost martorul unui uluitor mecanism prin care “intunericul” interior se transforma în realitate. Mecanismul prin care oamenii crează în realitatea lor “răul”, “diavolul”, “maleficul” şi care, de fapt, nu este decât o parte din sine judecată, refuzată, respinsă, ascunsă. Am putut trăi în direct felul în care se naşte o asemenea realitate şi cum se naşte un “căutător al luminii” din cel mai adânc întuneric şi din cea mai adâncă frică.

“Căutătorul de lumină” era o femeie. Îşi construise o aparenţă angelică, diafană. Părea că întreaga ei viaţă e dedicată luminii, îngerilor pufoşi, fecioarei Maria, icoanelor şi binelui. Ei bine, Grande Madre, planta sacră Ayahuasca, are darul de a-ţi pune în faţă necruţătoare oglinzi a cine eşti cu adevărat. Are darul de a scormoni în conştiinţa personală şi de a scoate de-acolo toate identificările. Dacă în adâncurile tale ai conştiinţa identificării cu sufletul tău, dincolo de toate rolurile pe care acesta le-a jucat vreodată, atunci vei trăi acest adevăr. Dacă dimpotrivă, te lupţi cu “întunericul”, atunci oglinda nu face decât să-ţi arate identificarea cu acest întuneric.Căci a lupta cu “întunericul” nu face decât să energizeze acest intuneric cu propria ta energie. Poţi vedea propriile tale niveluri de “întuneric” şi poţi vedea care este adevărata lor natură, de unde provin. Poate fi ceasul unei enorme vindecări interioare, unei eliberări din cele mai profunde frici care-şi revelează natura iluzorie. Sau dimpotrivă, dacă identificările sunt foarte puternice, atunci poţi face alegerea de a rămâne în vechiul sistem de referinţă. E mai uşor să te crezi o fiinţă făcută doar din “lumină”, sau “luptător al luminii”, dar asta presupune separarea promordială de anumite părţi din tine însuţi pe care le consideri întunecate. Este o credinţă întemeiată pe eroarea adâncă făcută de raţiunea umană, că spiritul ar putea fi absent din ceva anume. Credinţa în lupta împotriva întunericului a fost, de-a lungul istoriei, pretextul pentru cele mai atroce fapte cunoascute.

Marele război interior

Această femeie avea o biografie foarte dificilă, plină de traume grave, nu doar din copilăria acestei vieţi, ci părea că este un model repetitiv, karmic, în care, cu fiecare experienţă a încarnării, se afunda din ce în ce mai adânc. Erau acolo istorii de abuz fizic şi sexual îngrozitoare, istorii de ameninţare cu moartea, de frică profundă în faţa existenţei. Aparenţa angelică a acestei femei nu era decât forma exterioară prin care ea nu numai că nega experienţa în sine, ci, mai mult decât atât, încerca s-o uite, s-o disimuleze, s-o arunce în inconştient, aşa cum se întâmplă de multe ori cu experienţele traumatice foarte dure. Pentru a putea merge mai departe, dimensiunea umană a noastră pretinde că acea experienţă nu a existat niciodată şi astfel aruncă amintirea acelei experienţe în adâncurile fiinţei. Numai că nu putem fugi de noi înşine. Ceea ce a fost îngropat se întoarce din nou şi din nou în încercarea de a-şi găsi rezolvarea, eliberarea, iertarea, ieşirea din judecată. Totul este însoţit de o îngrozitoare frică şi de o îngrozitoare vinovăţie. Iar experienţa revine. Abuzul se repetă, din nou şi din nou, ca şi cum ceva din acea fiinţă încearcă să repete experienţa, este acolo o energie care vine la suprafaţă încă odată şi încă odată. “Diavolul” devine din ce în ce mai mare, mai puternic, mai agresiv, cu cât încercarea de a ascunde experienţa este mai hotărâtă. Căutarea “luminii” cu orice preţ, mai ales cu acela de a nega “întunericul” devine un joc interior periculos. Acea fiinţă pe care o percepem drept “diavol” este de fapt un aspect al nostru, o entitate respinsă şi negată. Ea nu vrea altceva decât să fie văzută, acceptată, privită în faţă. Atât. Dat “luptătorul luminii”, cu crucea în mână şi cu sabia în cealaltă, neagă cu cerbicie acel aspect rănit al propriei sale fiinţe. Este un război interior care nu poate duce decât la prăbuşire şi la nebunie, la scindarea schizofrenă a sinelui.

În timpul uneia dintre ceremoniile sacre cu Grande Madre, această femeia s-a prăbuşit. Conţinuturile propriei sale conştiinţe au început să iasă la suprafaţă, având amprenta propriei sale imagerii, a propriei sale viziuni. Teribilele sale experienţe, ascunse de mult timp, au izbucnit cu violenţă în conştienţă căutându-şi rezolvarea. Ce este această rezolvare? Este în primul rând recunoaştere, acceptare a experienţei, non-judecată a experienţei. Ea nu a putut face acest lucru. Nu a putut recunoaşte şi accepta propria experienţă a trecutului care ieşea la suprafaţă pentru a fi vindecată. În ciuda aparenţei sale angelice, în ciuda aerului de căutător al luminii, în adâncurile sale zăceu ura năpraznică pentru cei care o abuzaseră, mânia cumplită împotriva nedreptăţii, furia îngrozitoare născută din secretul său, frica de acea “entitate” care de fapt era partea rănită a propriei fiinţe. În experienţele adânci de conştiinţă, uneori ies asemenea aspecte interioare care caută vindecarea, rostirea, exprimarea, aspecte pe care le-am creat în această viaţă sau într-un şir de vieţi. Cu cât aspectul este mai vechi, cu atât “entitatea” este mai puternică, pentru că a fost hrănită din plin cu propria noastră energie.

Proiecţia

Ea nu a putut integra acest teribil aspect, nu a putut accepta faptul că e doar o parte a propriei sale fiinţe, rănită, îndurerată, îngrozită. Nu a putut-o recunoaşte, şi nici primi acasă, la creatorul ei. Nu a putut să se recunoască pe sine drept creator, căci era prinsă în sistemul de credinţă lumină-întuneric. A ales să proiecteze în exterior “intunericul”, să lupte împotriva lui şi să-l numească “diavol”, neînţelegând că astfel nu face decât să hrănească acest monstru interior.

Câţi dintre noi cred în această dualitate lumină-întuneric? Câţi dintre noi nu fac altceva decât să grănească monstrul interior, refuzând să accepte evidenţa că noi suntem ceea ce suntem, în mod complet, cu toate experienţele noastre, cu toate traumele noastre? Câţi dintre noi se transformă în vânători de vrăjitoare, urând şi înfierând răul din lume, comuniştii, diavolul, homosexualii, mizeria din lume şi orice altceva, proiectând astfel în exterior propriile noastre frici şi toate lucrurile pe care le negăm, pe care încercăm să le ascundem de noi înşine, să le îngropăm? De câte ori am preferat să vedem “răul” exterior în loc să aruncăm o privire plină de compasiune în propriul nostru labirint lăuntric? Precum femeia a cărei dramă am trăit-o în direct în Peru, refuzăm, în numele “luminii”, o parte din noi. Şi asta ne ţine perpetuu în capcana judecăţii de sine şi a judecăţii altora. Ne refuzăm nouă înşine compasiunea, şi astfel o refuzăm întregii Creaţii, rămânând blocaţi în dualitate.

Există doar experienţa

Este una dintre cele mai dificile provocări ale marii transformări de conştiinţă, aceea de a accepta faptul că nimic nu este greşit, că din perspectiva spiritului nu există decât experienţă, şi nimic altceva. Războaiele în care pier milioane de oameni nu sunt o eroare, căci din perspectiva spiritului nu exstă moarte, nimeni nu are c uadevărat de suferit pentru că nimeni nu moare cu adevărat. Este doar jocul uriaş al existenţei prin care sufletele învaţă cât de preţioasă este viaţa încarnată. Noi suntem aceia care am jucat, în mii de vieţi, toate rolurile posibile. Am fost ucigaşi şi ucişi, am fost mame şi copii şi războinici, eroi şi laşi, hoţi şi artişti, preoţi şi haiduci şi amanţi şi nebuni de legat, şi toate nu au fost decât experienţe ale sufletului nostru încercând să răspundă la întrebarea “cine sunt eu?”. Acum trăim timpurile în care marele răspuns îşi face loc în conştiinţă: noi suntem toate acele personaje, noi suntem cei care am fost răniţi şi cei care am fost fericiţi, dar mai mult decât atât, suntem marii actori, sufletele care au jucat toate aceste roluri. Nimic nu a fost greşit sau rău, nimic nu a fost o eroare, totul a fost experienţă. Nu e nimic de judecat aici, nimic de condamnat, nimic de renegat, căci am nega părţi din noi înşine. În fiecare dintre personajele pe care le-am jucat vreodată, pe care le-am trăit vreodată, am pus o parte din energia noastră şi ea este încă acolo, căci nimic nu dispare pentru totdeauna, iar trecutul este viu în interiorul nostru, aşteptând să fie acceptat. Acceptând tot ceea ce am fost vreodată ne poziţionăm înafara dualităţii şi înafara polarităţii bine-rău sau întuneric-lumină. Aspectele noastre aşteaptă întoarcerea acasă, în întregul care suntem. Şi recunoaştere, pentru a se dizolva. Aceasta este singura vindecare posibilă cu adevărat, la nivelul Sufletului.

Recviem pentru războinicii luminii

Vai, cum este posibil, vor striga moraliştii, dogmaticii, războinicii luminii, cum vom putea trăi fără nici un reper, fără să mai ştim ce este bine şi ce este rău, ce se va întâmpla cu legile, regulamentele şi lumea noastră, totul se va duce de râpă, vom trăi într-un infern. Se înşeală, căci aceia care au trecut acest prag al conştiinţei, aceia care privesc din perspectiva Sufletului, care ştiu despre ei înşişi că au fost ce care au ucis şi care au fost ucişi, călăi şi victime, nu mai pot provoca suferinţă în mod deliberat nimănui, fără să sufere ei înşişi. În mod paradoxal, aceia care au nevoie de dogme şi legi pentru a şti ce este bine şi ce este rău, aceia care au nevoie de presiunea constrângătore a regulii, tocmai ei sunt înafara înţelegerii. Urmează regula din frică şi din convenţie, dar nu din simţirea interioară a experienţei durerii de a răni sau de a fi rănit. Nivelul luminii şi al întunericului nu este decât unul dintre nivelurile conştiinţei, iar acum a venit timpul eliberării, al transcenderii acestei dualităţi. Este motivul pentru care tot mai mulţi privesc mai curând în interiorul lor decât să mai aştepte salvarea dinspre orice sistem şi orice dogmă. Clipa transcenderii acestui nivel este clipa eliberării definitive din frică şi a reconcilierii ultime cu Sine.

Priviţi-i cu atenţie pe cei mai inflexibili apărători ai moralei şi ai regulilor, ai dogmei şi ai legii, şi veţi descoperi în spatele convingerilor doar frica de propriul întuneric, doar propria neîncredere, doar proprii demoni. Priviţi-i cu atenţie pe războinicii luminii şi observaţi că războiul lor iluzoriu este doar o reflexie a luptelor interioare cu propriile umbre. Priviţi-i cu atenţie pe aceia care vorbesc prea mult despre lumină, pe aceia care trimit iubire şi lumină oricui, oriunde, ca şi cum lumina şi iubirea ar fi ceva ce poate fi manipulat, nu o radianţă intrinsecă Fiinţei, şi veţi descoperi spaima de propriul întuneric. Nu sunt acolo decât aspecte renegate, refulate, ascunse, care vor să fie recunoscute. Obsesia luminii nu este decât obsesia întunericului proiectată în exterior. Adevărata lumină este doar înţelegerea profundă a arhitecturii interioare a Fiinţei, ea nu are nevoie de lupte şi eforturi, nici de legi şi dogme, ea radiază ceea ce este fără nici o judecată de valoare, fără nici o restricţie, fără nici un dar şi poate. Acea radianţă intrinsecă  a fiinţei vine din acceptarea totală, din onorarea fără nici o excepţie a tot ceea ce există şi din înţelegerea profundă că totul este experienţă decisă la cele mai rafinate niveluri ale spiritului. Aceasta este lumea spre care ne îndreptăm, aceasta este esenţa uriaşei transformări de conştiinţă prin care trece umanitatea, depăşirea imaginii interioare a umanului separat, victimă a universului şi a unui dumnezeu exterior, şi asumarea staturii de uman care-şi recunoaşte propria divinitate şi statutul de Creator complet al propriei realităţi.

Integrarea luminii şi întunericului interior înseamnă ieşirea fundamentală din frică. Nu există nimic exterior, nici o entitate care să poată să ne înghită, să facă facă vreun rău sau să ne paraziteze atâta vreme cât noi avem conştiinţa a ceea ce suntem cu adevărat, fiinţe celeste care au avut experienţa umanului iar în cele din urmă au integrat propria dvinitate, propriul Suflet. Nu spun aici că nu există deloc fiinţe exterioare, entităţi care ar vrea acest lucru. Există, dar nu o pot face. Ele se hrănesc exact din fricile noastre, exact din bătăliile noastre interioare, exact acolo unde fiinţa noastră este scindată şi unde noi renegăm aspecte din noi înşine. Acesta este modul lor de hrănire, energetică. dar nu pot face nimic împotriva unei fiinţe conştiente, unei fiinţe trezite. Ceea ce suntem noi cu adevărat, Sufletul nostru, este o fiinţă orbitoare pentru ele, de o transparenţă şi o conştienţă de sine inimaginabilă. Dar, acesta este alt subiect, dragi prieteni ai Călătoriei Inimii, la care voi reveni curând. Până atunci, priviţi în interior, cu încredere în voi înşivă.

horia ţurcanu