Am privit...

[Mihaela Moşneanu]

Am privit cerul de-atâtea ori
în viața mea încât nu știu să spun
dacă ziua sau noaptea se vede
piesa lipsă din infinitul puzzle
al grandiosului Univers de unde
Tatăl ceresc a strâns-o și-a adunat-o
în căușul palmei Sale apoi m-a
făcut pe mine cu rostul meu
pe care nu-l înțeleg decât foarte
puțin dar mă țin de el cu două mâini
care uneori simt că vor să alunece într-un
gol cunoscut doar blajinilor în timp ce
tălpile mele ciocănesc mereu la
ușa lor și ei se prefac că sunt surzi
pentru că n-au voie să m-audă.

Am privit apoi și pământul cu tot
ce cuprinde el în jurul meu prima
dată m-am uitat la verdele ierbii
la trunchiurile copacilor și la
tulpinile plantelor pân'-am găsit o
o porțiune de pământ chel și cum
culoarea țărânii sărea de-acolo
în ochii mei mi-a trecut prin gând
întrebarea unde este locul de
unde am fost zămislit înainte de-a
mă trimite Dumnezeu în pântecul
mamei mele pentru a deveni
fructul dragostei dintre părinții mei.

Am privit la un moment dat cerul
apoi pământul și-apoi cerul și iarăși
pământul și urcând și coborând mereu
privirea am amețit - nu știu cât timp a
durat asta - dar când mi-am revenit am
deschis ochii și trântit pe spate chiar pe
porțiunea cheală de care vă spuneam
- peste tot numai miros de iarbă și țărână -
în timp ce stropi ușori de ploaie mă
udau și soarele dispăruse după doi
nori cu forme bizare și mi-am adus
aminte de locut necunoscut mie
al acelei piese lipsă și-n timp ce ploaia
mă stropea pân' la piele Universul
părea să-și vadă de treaba lui fără să-i
pese că ud și năclăit tăceam și din
spatele tăcerii mele plecau o lacrimă
și-un un zâmbet tâmp de ne-nțeles.

Mihaela Moșneanu