Din secul nimicului...

[Mihaela Moşneanu]

Mai făureşte mâna Domnului din secul nimicului

scos din ograda plină de-ntuneric

pe care-o ţine în magazia din spatele Universului

pentru necesităţi speciale şi urgente

seminţe noi de viaţă şi-apoi caută locul

unde să le planteze pe Pământ sau oriunde

crede El de cuviinţă c-ar trebui ca

ceva sau cineva nou să deschidă ochii.

Cândva ne-a făurit şi pe noi din acel sec

de unde nimicul lâncezea şi se târa uneori

câţiva centimetri prin întunericul nepăsător

mai mult nu putea să se mişte de leneş ce era.

Dar când bunul Tată mai intră peste el

şi îi dă câte-o mângâiere cu vârful piciorului

nimicul nostru se-nvigorează şi-aşteaptă

cel mai mic semn să prindă forma unui punct

ca întunericul să-l piardă din zero şi minus

pentru a fi mângâiat de prima rază de soare.

Înainte să ne făurească pe noi a avut mare divergenţă

cu timpul care-o însoţea pe viaţă şi fiindcă acesta

nu mergea cu aceeaşi paşi repezi sau înceţi prin Univers

trebuia să ţină pasul cu el pe Pământul nostru şi pe celelalte

planete aşezate prin bogata constelaţie a Soarelui.

Acum divergenţa este încontinuu tacită între timp şi oamenii

care nu conştientizează prea mult sensul acestui cuvânt

decât ca pe o simplă noţiune alcătuită din clipe secunde

minute ore zile ani decenii veacuri milenii ere

nereuşind să-nţeleagă cu adevărat că toate au fost sunt şi vor fi

frânturi din viaţa şi existenţa lor pentru prosperitate şi posteritate.

Doar indiferenţa timpului stăpâneşte în totalitate răbdarea

până găseşte momentul să azvârle bumerangul dintr-o

parte în alta să-l poată vedea sau simţi omul din ce în ce

mai încăpăţânat şi nerăbdător în planurile pe care

şi-i le întreprinde în reuşitele şi nereuşitele lui.

Mihaela Moşneanu