Irealul din mâinile ei

[Irina Lucia Mihalca]

Irealul din mâinile ei

Singur printre rătăcirile tale,

dincolo de marginea lumii,

un fragment prin care reuşeşti

să te strecori, pas cu pas,

prin dimensiunile abstracte

străpunse de realităţi paralele.

Prin fiecare ciob presărat

nostalgia se reflectă

în lumina acestor gânduri.

Ceva te sfârtecă, un dor,

o intensă durere,

fiinţa ţi s-a estompat,

ţi-au rămas frânturi, amprentele ei

au miresme stranii, de flori sălbatice.

O revezi, zâmbind diafan, trecând

prin nuanţele pădurii de întrebări imposibile,

în liniştea eterică de care uitase,

adormind câteva clipe,

destul cât să viseze anterioarele vieţi.

Ar fi trebuit să fie fericită.

Dincolo de ea nu se afla nimic,

pare a te chema acolo

- vrei să zici nu şi totuşi zici da -,

nu mai rămâne nimic din tine

şi nu pare a-ţi părea rău.

Ca-ntr-o poveste, când apărea,

când dispărea, ca şi cum

ar fi trecut prin timp,

un petec de cer, un înger de zăpadă,

mâinile ei şovăielnice strângeau irealul.

O durere acută simţea în palmele

ce păstrau literele

căzute din pagina abia citită.

Presimţea în orice frumuseţe sfârşitul

şi-n orice sfârşit o nouă, altă, viaţă,

perpetuă, răstignită între iluzii

şi obsesii printre grădinile înflorite,

cu realităţi care curg circular

în izvorul de lumină ce reflectă,

ca-ntr-o oglindă, amintiri, intersecţii,

întâlniri, schimb de roluri, iubiri

care trăiesc şi mor pentru-a iubi din nou.

Ploua mărunt şi lacrimi albastre curgeau

pe faţa ta arsă de tristeţe.

Iată paltonul cârpit al trecătorului

şi lacrima tăcută a unei fete

deşi absentă dar atât de prezentă,

şi visele tale inutile, şi morţii tăi dragi

care-ţi mângâiau odinioară fruntea,

şi tu tânăr şi-atât de fericit!

Acum ştii, iubirea există,

nu poate fi ştearsă

nici de ştergerea memoriei...