Stilet onest

[Angi Cristea]

Stilet onest

 

 strălucește pe firmament

 utopia orașului-cetaceu 

 mă descalț atât de onest de sufletul meu plebeu

 ca de haina cuvintelor destrămate

 pânză țesută subtil înc-o data și înc-o dată

 singurătatea își bea ceaiul 

 din cupe de porțelan chinezesc

 mi-e sete de tine pe stradă

 tu simți zidul șerpesc

 

 mirosul de cărți calde ce se vând la tarabe 

 îmi umezește colțul de cer arondat

 sunt nomadă într-o lume perdantă

 printre rafturi subtile  

 mâinile mele parșive 

 zgârie norii versat

 

 nicio stea fără nume nu ți-a răsărit 

 dinspre sud histrionic

 botează-mă în tine

 când îți apun bovaric în  pat 

 cu stiletul îmi desenezi

 zece inimi pe piept

 nu mă culc până cerul de sânge 

 cu pleoapele mele nu-l șterg

 

 rătăcește-mă între cele două străzi

 pe stânga

 număra douăzeci de secunde alergând

 pe parbrizul inert îmi întind rufele sentimentale

 stai liniștit gol de mine în gând 

 inepții zâmbesc din reclame publicitare

 tastează-mi pe epidermă diafane cuvinte

 nu-ndrăzni să mai pleci

 taci și râde-nainte