Până la capăt

[Cristi Iordache]

Până la capăt

Eram undeva la etajul unui bistro, cu fresh-ul meu obişnuit şi trăgeam din marlboro privind trecătorii. La semafor o femeie cu patru sacoşe, două câte două, le lasă alături şi respiră epuizată. Îi vedeam faţa schimonosită şi trupul căzut parcă în el însuşi, lângă bagaje. Optzeci de secunde dura stopul pietonilor, după care urma să ridice plasele alea vechi de rafie, de pe vremea lui Ceauşescu (una cu sigla unui supermarket pe care abia se mai cunoştea înscrisul). Nu ştiu ce-mi veni, că sar deodată de pe scaun, îi fac semn Alexei că părăsesc masa şi cobor treptele trei câte trei până în stradă. Mă strecor printre maşinile claxonând infernal, îmi iau doza meritată de înjurături şi ajung lângă femeia de patruzecişi... de ani. "Vă ajut eu - daţi-mi voie!" Mă priveşte fără nici o urmă de uimire şi traversăm imediat ce apare culoarea verde. După câţiva paşi în stânga, pe trotuar, fac popasul mult aşteptat şi aşez sacoşele peticite, care păreau umplute cu plumb."Mulţumesc, domnu'!", îmi spune femeia cu faţa în tuşe de nuanţe maro şi cu ochi sclipitori. „Unde mergeţi?”, o întreb. Aş fi vrut să-i chem un taxi. Se deplasa lent chiar fără bagaje, iar asta trezise în mine un sentiment de compasiune dusă la extreme. „La autogară, dar nu vreau să-mi comandaţi un taxi. Merg aşa ... câte-o bucată de drum ... ştiţi cum? Îmi iau un reper - un pom, un colţ de clădire, o intersecţie şi nu mă gândesc niciodată care este destinaţia finală, capătul. Aşa fac mereu şi mi se pare uşor.” Remarc surprins că în ciuda suferinţei afişate de culoarea chipului şi cutele frunţii, femeia zâmbea larg tot timpul, etalând o dantură alb-imaculat. Oamenii treceau grăbiţi printre şi pe lângă noi, astfel încât lumina ochilor ei mă ţintea în rafale şi se-nfigea adânc în mine ca nişte săgeţi calde înmuiate în liniştea universului. Haosul cotidian, furnicarul care ne înconjura nu-mi permitea să înţeleg tot ce spunea femeia, dar simţeam o stare de împlinire transmisă cumva, care nu putea fi oprită de nicio gălăgie a lumii. „Care autogară, că nu mai este niciuna de ani de zile, doamnă! Sunt două firme private de transport”. „Merg la B. că fac pomană lu’ tăticu. Aşa e creştineşte.” Pornisem către cea mai apropiată staţie de microbuze şi am primit răspunsul tocmai în timp ce mă gândeam că oamenii aştia de la ţară vin de două ori pe săptămână şi se aprovizionează, fiind şi ei cuprinşi de trend-ul supermarket-urilor. „Nu v-a fost teamă când m-am oferit să vă ajut. Dacă eram un golan?”. „Ştiţi, tăticu a trăit până în ultima clipă. Ultimii doi ani a stat la pat, dar când venea băiatul meu, mă punea să-l ridic pe perne şi începea să-l întrebe despre afaceri de parcă ar fi trăit în mijlocul lor.” M-a salutat un grup de amici care tocmai a trecut pe lângă mine privindu-mă curioşi. Le-am răspuns dând din cap. Suflu nu pre mai aveam. Trebuia să mă opresc. Transpirasem, iar pe la ora 16 aşteptam câţiva oaspeţi de la Braşov. Femeia turuia fără încetare încât aproape mă simţeam agasat de monologul ei. „Avea 83 de ani, fusese împuşcat de două ori în război, la „Cotu’ Donului”, avusese ţeasta desfăcută, dar după alţi şapte ani prin Siberia, s-a întors acasă. Îşi îngropase acolo rudele, cu toate că le dăduse şi din porţia lui de mâncare. Se mulţumea să-şi lingă şireturile de sete - că era tare frig acolo, domnu’- şi mânca scoarţă de copaci.” Nu auzeam decât frânturi de propoziţii, silabe şi cuvinte răzbind prin vacarmul citadin. Apoi aveam câteva puncte pe agendă pe care încercam să le vizualizez mental, să-mi fac un plan de bătaie pentru restul zilei. „Când a fost foamete în sat - noi eram chiaburi - el a vândut caii toţi, iar vitele le tăia pe rând şi le împărţea sătenilor. Din brutărie, lipiile şi covrigii le dădea gratis.” Eram îmbrăcat lejer, însă cele peste 30 de grade îmi dădeau o stare de sufocare. Poate şi soarele care îmi bătea direct în faţă, plus reflexia din vitrine mă obligau să merg privindu-mi paşii. Pantofii mei sport erau roşii. Nu. Erau negri, dar îi vedeam roşii - un roşu pur fără vreo urmă de miraj, încât aş fi fost în stare să îi pipăi. „Într-o zi de târg a încărcat în trei care trase de boi, mobila şi uite aşa, a trecut satul nostru peste foamete. Tăticu a luat haine şi medicamente pentru oameni şi s-a întors cu o singură pereche de boi. Noi plângeam că rămăsesem doar cu un pat în cameră. Mămica i-a şi zis: ai dat şi boii mă? El i-a răspuns calm...păi uite că tot ce aveam nevoie a încăput într-un car, muiere, şi-apoi din banii ăştia o mai duce satul un an. Ăsta era tăticu’. A trăit fix până în ultima clipă. Într-o duminică m-a întrebat ce face băiatul lui (aşa îi zicea el băiatului meu) şi dacă mai merg vânzările. În ziua aia a venit şi fi-miu. (Mă băiatule, tu ştii cel mai bine ce faci, i-a spus, apoi l-a pupat pe obraji.) Ăsta era tăticu, a trăit fix până în ultima clipă, a trăit până la capăt.” Pe sub pasaj era o terasă de unde răzbea „Nothing compares to you” a lui Sinead O’Connor. Nu auzisem mare lucru din ce bălmăjea femeia din dreapta mea. Nici timp să-i pun vorbele cap la cap. Poate nici interes. Mă simţeam sleit şi aproape că regretam gestul "nechibzuit" de a o ajuta. Dar la cincizeci de metri se afla microbuzul pe care scria mare, B. S-a uitat la mine cu reproş. M-am ruşinat şi habar n-aveam de ce. Doar eu însumi mă oferisem să o ajut! Salut şoferul şi îl rog să deschidă lada pentru bagaje. Sprijin sacoşele în colţul din stânga şi un iz de pâine proaspătă îmi inundă plăcut simţul olfactiv. „Luaţi covrigii ăştia. Sunt făcuţi pe vatră.” I-am luat din reflex, parcă paralizat cerebral, în timp ce femeia îmi întinde mâna dreaptă ca şi cum ar fi vrut să dea un „noroc” bărbătesc. „Adidaşii roşii se asortează bine cu maioul. Vă prinde culoarea roşu. Mulţumesc domnu’! Sunteţi un om bun.” Lumina ochilor ei, aceeaşi din momentul în care am întâlnit-o, m-a săgetat mai puternic decât prima dată. Acelaşi zâmbet larg, părul răvăşit, negru, cu câteva fire albe şi faţa cu tuşe de nuanţe maro, treceau prin mine de parcă nu aş fi existat sau de parcă aş putea fi totul atunci când cred că sunt nimic. Parcă trăiam un vis filozofic, spiritual. O senzaţie de revelaţie din piese de puzzle. Îmi creea o stare totală de confuzie, dar una caldă, mângâietoare. Întind mâna să îi răspund la salut şi în loc să-mi strângă palma, îmi cuprinde doar arătătorul şi-l ţine preţ de câteva secunde, până când şoferul apucă mânerul uşii, semn că era timpul să plece. Am lăsat în urmă tot, mi-am aprins un marlboro şi mă îndreptam către bistro, impresionat de faptul că femeia îmi ghicise gândul când am vrut să iau taxiul. Şi mai era ceva: lumina aia din ochi şi zâmbetul cald le mai simţisem cândva. „Tăticu îi spunea băiatul meu”, „Cotul Donului, „83 de ani”. O, Doamne! Număr covrigii. 21. Am alergat înapoi spre microbuz lovind trecătorii. Fugeam ca un nebun. În clipa când să pornească de pe loc, am sărit în faţa lui cu mâinile pe parbriz. „Doamna care a venit cu mine unde este? Deschideţi puţin!” „În spate”, zice şoferul. Înnebunisem. „Unde?” „Acolo!” , se uita şi el dar femeia nu era. „Undeeee!”, urlu necontrolat. „Poate a coborât să ia ceva şi ... plecam fără ea...”, însă nici el nu mai credea. „Desfaceţi lada de bagaje!” Coboară cu cheia, ridică oblonul, dar pungile nicăieri; doar mirosul de pâine proaspătă. Aproape îmi pierdusem echilibrul şi abia mai vorbeam. „Domnule am venit cu o femeie, am pus nişte sacoşe aici şi a urcat în maşină. Unde a zis că merge?” „Da domn’le. Cred că la B. Mi-amintesc perfect. Avea o hârtie ruptă de 5 lei şi am rugat-o să-mi dea alta. I-am tăiat un bilet de 15 lei pentru că a zis că merge până la capăt.” . Pământul tremura sub tălpile mele. M-am întors în tăcere şi cred că lăcrimam. Da. Când am observat am început să fug. Ca un nebun. Fugeam către bistro să nu mă vadă nimeni, să nu văd pe nimeni. Alergam împleticit de parcă aş fi fost beat. Simţeam lacrimi pe obraz, gâfâiam, şi-mi ştergeam faţa cu braţul fără să mă opresc. “Şapte ani în Siberia”, “când a venit fi-miu, l-am ridicat pe perne”, “vă stă bine în roşu”. Fugeam. Alergam să ajung la masa mea, să-mi spună cineva că visez. “Brutăria” – bunicul meu - tot timpul a vorbit despre bunicul şi eu nu auzeam nimic! Să mă trezească cineva. Să sune un ceas. Fugeam sălbatic, precum un animal atacat. Să sune o alrmă de mobil, să mă sune măcar un prieten. O, Doamne! Eram aproape de locul din care plecasem. Urc treptele trei câte trei şi mă sprijin de masă. “Hei, ce-ai păţit?” “Alexa!", răgnesc silabic, răguşit, furând câte-o gură de aer. "Ce culoare au pantofii mei?” ”Negri, dar de ce, ce s-a-ntâmplat măi?” ”Alexa, m-am întâlnit cu mama. Femeia pe care am ajutat-o, ai vazut-o, da ? Era mama.” “Da, am văzut, dar nu te simţi bine, stai jos până chem pe cineva să te ducă acasă." "Alexaaaa!" Se-ntoarce speriată şi mai mult şoptit, spune lucruri logice, pe care le cunoşteam. "Aveai 21 de ani când a murit maică-ta. Tu mi-ai povestit cum te strângea de arătător fiindcă nu putea să vorbească. Ai zis că aţi vorbit prin semnele astea trei minute. Heeeei! Tu eşti normal? Stai jos, revino-ţi! Nu ştiu ce, dar ai păţit ceva. Îl chem pe Marius.” Da. Trebuia să-mi revin. Aşa cum o făceam de fiecare dată în faţa necazurilor, în faţa morţii. Am învăţat să mă programez. De fiecare dată când sufăr un atac de orice fel, din lumea asta misterioasă, mă autoprogramez să-mi treacă într-un timp dat. Multora li se pare ciudat. Numai cei apropiaţi ştiu asta. Acum indiferent ce a fost, s-a desfăşurat doar în mintea mea, sau cu mine într-o minte cosmică, şi, trebuie să rup legătura cu tot ce-mi provoacă dezechilibru.. “E în regulă Alexa. În câteva minute îmi revin.” “Nebunule, ce m-ai speriat!”. Îmi aprind o ţigară, desigur, marlboro, mă aşez pe scaun tremurând încă, apoi intru în mine să mă reîntregesc aici şi acum, în colivia mea liber acceptată. Mă întorc în mine, acolo de unde întotdeauna iau orice materie, orice element din univers. Sunt în regulă . E de bine. A fost ce-a fost şi a trecut. Eu sunt şi rămân un învingător. Nimic nu mă poate răpune. Îmi şterg ultimele urme de lacrimi. Bag măna să scot pachetul cu serveţele dar nu-l mai am. În schimb dau de o hârtiuţă pierdută prin buzunar şi mă uit să văd ce-am însemnat acolo. E ruptă ca de riglă pe semnul cu 15 lei. ”Bilet de călătorie”. Îl întorc şi pe spate de parcă aşteptam să mă surprindă ceva, ba chiar să-mi rezolve ultima jumătate de enigmă şi, văd scrisul inconfundabil al mamei : ”PÂNĂ LA CAPĂT!” Beau calm fresh-ul neterminat. Ştiu acum de ce nimic nu mă răpune. Ştiu de ce pot să mă cred nimeni şi nimeni să nu creadă ce pot. Ştiu de ce am forţa să nu posed nimic şi sentimentul că dacă am, trebuie să-l dărui. Simt siguranţă şi bucuria că oamenii nu mă cunosc. Este cel mai bine pentru ei. Liniştea lor este bucuria mea. ”Alexa, mă săruţi?” “M-ai speriat nebunule. Mereu mă sperii, dar nu pot fără tine. Tu ştii că mi s-ar opri inima dacă n-ai exista? E singurul lucru pe care-l simt şi de care sunt şi eu sigură, alergătorule! Te iubesc cât Europa, cât Terra, cât Universul ... până la capăt te iubesc, alergătorule, până la capăt!”

[Cristi Iordache]

Până la capăt, distinsă dragă doamnă! De noi depinde. Dumnezeu şi întreaga creaţie ne oferă tot ce-i bun - important este  să recunoaştem darul la timp şi să ştim să-l primim. Când mergem pe un flux cu acest sistem perfect care este CREAŢIA, când am găsit punctul optim, atunci avem în faţă (eu am numit-o) aproape-nemurirea care ne duce PÂNĂ LA CAPĂT şi acest CAPĂT, credeţi-mă, poate fi foarte departe. Aşa că să trecem la treabă! Avem multe de făcut aici şi acum!