Nesfârşitul urcă pe muchiile ideii

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Despre nemurire nu se mai spune nimic
doar rareori se simte singurătatea clipelor fugare
în visul intim de fericire din surâsul femeii,
inima bate a sărbătoare locuită de bucurie
în ornicul dimineţii din centrul luminii.
Piatra îşi caută drumul călătoriei libere
fără teama de pe faţa oglinzii curioase
de a vedea spulberată speranţa.
Nesfârşitul urcă pe muchiile ideii îndrăzneţe
îmbrăţişează cuvântul cu braţele trupului poetic
de care îndepărtează frica nesiguranţei.
În timp ce copiii desenează oraşul în gânduri,
el se pretinde în jocul viitorului
scos din amintiri cu o faţă de fotografie veselă
prin contemplarea adâncului din memorie.
Pe buzele iubitei amprenta rămâne caldă
ca o mână pusă pe urmele durerii
în conversaţie cu sugestia din suflet.
Lumea se mişcă ca o pradă în aşteptare
a transformării în fructul ideal,
prea puţin desprinsă de imaginea cerului
devorată de gândurile încolţite pe pământ.
Se manifestă tot mai pregnant spaimele
coapte în laboratoarele angoasei
unde se frământă lacrima fierbinte
din stresul singurătăţii.