Modus vivendi

[Aurel Conțu]

…„Mama dracului de viaţă”, mormăi şi arunc cât colo ceasul de pe noptieră, dar acesta continuă să ţârâie halucinant undeva pe hol, „e de-abia zece, paştele mă-sii”, zic încercând să prelungesc starea aceea de dulce trândăvie, mai dorm o oră, că nu lucrez la normă, şi atunci dau cu ochii de Oly, fata cu care mă cunoscusem întâmplător aseară şi care acum dormea ca un înger în patul meu, goală, însă eu, dobitocul de mine, nu-mi mai amintesc nimic, mi s-a rupt filmul spre dimineaţă, cred, după ce îi spusesem că sunt medic, fir-ar să fie, căci nu-i puteam spune că devalizez bancomate sau că în ocupaţia asta eram doctor, aşa că am optat pentru varianta de avarie, cea de chirurg, fiind vorba tot despre nişte extracţii, mai mult nu-mi amintesc, „cine ştie ce i-am mai îndrugat?”, mă gândesc privind-o cu coada ochiului, am obiceiul acesta prostesc să epatez, să mă dau mare, dar faptul că se află aici, lângă mine, însemnă că nu ne-am rezumat doar la vorbe, „nicio femeie nu se culcă în patul unui bărbat fără să aibă o relaţie cu acesta!”, mă gândesc, „oi fi cerut-o în căsătorie sau i-oi fi promis vreo croazieră pe Mediterana, n-ar fi exclus!”, admit şi mă întorc uşor pe o parte, observând, mai întâi, că trăsesem prin somn tot cearşaful spre mine, apoi că adormisem cu spatele spre dânsa şi probabil că sforăisem îngrozitor, aşa cum mi se întâmplă întotdeauna după o zi nenorocită de muncă, încheiată cu o sticlă de whisky, care-mi tulbură minţile, „fi-ți-ar whisky-ul de cap!”, cum îmi zice mama când mă întorc beat, însă nu într-atât încât să uit dacă m-am culcat sau nu cu o femeie, e prima dată când reţin numele şi uit restul, amănuntele, sau când nu pot suprapune copia din minte peste originalul din acest pat de hotel, predestinat parcă, din care mă voi muta la noapte într-altul, unde voi întâlni, probabil, altă femeie, „dacă mă voi despărţi de Oly”, îmi zic în timp ce mă strecor din pat şi pun ceva pe mine, amintindu-mi că nu operasem „pisicuţele” pregătite de ieri, „cum aţi dormit?”, mă întreabă fata de la recepţie, „repede, zic, „de ce mă întrebi?”, „din politeţe, desigur, îmi răspunde, dar şi din curiozitate, aţi dansat toată noaptea tangou cu o tipă!”, „şi!”, întreb, „eraţi o pereche foarte frumoasă!”, „mulţumesc, şi tu eşti foarte frumoasă!”, îi strig din mers, fug, intru în mulţime, respir aerul încărcat de senzaţii tari al străzii, adulmec, aţi dansat toată noaptea tangou, îmi răsună în urechi şi-mi vine să urlu, mă simt în elementul meu printre oameni, „cască ochii, dobitocule!”, mă apostrofează un moş ţâfnos fără să bage de seamă că l-am uşurat de pungă, „îmi cer scuze, tataie, hai să trăieşti, şi ai grijă la hoţi!”, „nicio grijă, băiete!”, mă apropii de un bancomat şi-mi trag cozorocul şepcii pe faţă, bag cardul de formă cu o mână, iar cu cealaltă trag banda adezivă pe care se lipise o bancnotă de un milion, hai la tata, mai am patruzecişinouă, scot cardul făcând loc unei piţipoance, dar nu risc, are ochi de şarpe, probabil că e nevasta vreunui baştan, „pot să vă ajut cu ceva?”, „da, zice, să-ţi vezi de treabă!”, o.k, operez încă cinci aparate, la al şaselea o femeie dolofană loveşte cu pumnii în carcasa de plastic, „mi-a furat un milion drăcovenia asta!”, „mergeţi înăuntru, îi zic, şi eu am păţit la fel!”, „chiar că mă duc, vrei să rămâi o clipă de pază?”, „bineînţeles!”, o asigur şi extrag banda cu milionul grăsanei, care se întoarce cu un bodyguard, „nu văd nimic suspect, stimată doamnă, faceţi o plângere şi cereţi filmarea!”, „chiar că fac, zice, mulţumesc, tinere!”, asta-i viaţa, trebuie să trăim cu toţii, nu-mi permit luxul să muncesc la patron pentru şase bătrâne pe lună, eu le fac în zice minute, următoarea ţintă se află într-un bar, nu-i decât vânzătoarea, „două cafele!”, comand, „mai aşteptaţi pe cineva?”, „nu, nu aştept pe nimeni, a doua era pentru tine!”, „şmechere, chicoteşte ea, m-ai avut de data asta!”, „aş fi vrut eu, dar mă mulţumesc şi cu o cafea bună!”, „atunci o să apelez la rezerva mea strategică, dar trebuie să aştepţi câteva minute!”, „şi-o viaţă!”, zic urmărind-o cum dispare pe-o uşă laterală, timp suficient pentru a extrage milionul captiv, „altceva nu mai vrei?”, o aud, „un tangou, domnişoară, dacă se poate!”, îmi aşază cafeaua alături, „bărbatul care tocmai intră e soţul meu, zice, rămâne pe altădată!”, „pe altădată!”, şoptesc şi las o bancnotă de un milion sub farfurioară înainte de a mă amesteca în mulţimea de afară, în tumultul misterios al străzii, care seamănă cu un câmp de luptă sau cu haosul primordial, păstrând proporţiile, din care se naşte lumea ca în minunata simfonie a noua a lui Beethoven, per aspera ad astra, da, da, pe căi aspre spre stele, spre linişte, spre fericire în eterna confruntare dintre durere şi bucurie, dintre eşecuri şi victorii, dintre sentimentul deznădejdii şi cel al speranţei, „adesea o mai iei şi în barbă!”, cum mi se întâmpă acum când descopăr că poliţiştii sau concurenţa mi-au tăiat macaroana, dar nu disper, mai am cel puţin douăzeci de aparate îmbrobodite şi tot atâtea bătrâne în buzunar, problemă e să nu cad în vreo cursă, iar pentru asta trebuie să casc ochii, să-l bunghesc pe fraier înainte de a mă bunghi el pe mine, „uff, ce căldură!”, doi copilaşi trec strada pe loc nepermis, la întâmplare, „o furnică duce-n spate un grăunte jumătate”, gângureşte băieţelul, „încotro fugi, surioară?”, o întreb pe fetiţă, „ia, mă duc şi eu la moară”, „lasă copiii în pace, perversule!”, mă sictireşte o cuconiţă înţepată, iar eu fluier admirativ şi mă holbez la rochia ei albă, transparentă, prin care i se văd desuurile, „nu ştiu cine-i perversul, madame!”, dar în loc de răspuns slăbătura îmi face un gest obscen cu degetul, ceva în genul ţi-o trag, lucru care provoacă amuzamentul trecătorilor din apropiere, râd şi eu, apoi dau târcoale agregatului din faţa teatrului, unde sunt, de fapt, două, şi lume multă, mai ales tineri, perechi de îndrăgostiţi aerieni, pe care i-aş putea subtiliza cu totul, însă mă rezum doar la câteva portofele şi la ce găsesc în bancomate, „nu-i dracu’ atât de negru!”, îmi zic, mintea omului o ia câteodată razna de frică, îţi taie elanul, începi să vezi cai verzi pe pereţi, ca aici, la poştă, unde decartez vreo şapte aparate, ba chiar ajut un bătrânel miop să-şi scoată pensia, „Dumnezeu să-ţi dea sănătate!”, îmi mulţumeşte el, „şi matale”, zic, pasând încă o bancnotă în buzunar, nimic nu-i pe gratis în lumea asta, poate pe cealaltă, „hai, să trăieşti, tataie!”, fac stânga-mprejur şi mă descotorosesc de cele şase portofele într-o gură de canal, recolta e ţeapănă, treizeci de bătrâne din ciupeli, plus trezecişicinci din extrageri, excelent, ar trebui să mă întorc la bază, însă nu mă îndur, mai sunt vre(o) zece măgăoi nedescărcate, „şapca asta, îmi zice un poliţist, apărut ca din pământ lângă penultimul bancomat, seamănă cu cea din fotografie!”, „sunt mii de şepci identice, şefule!”, „da, aşa m-am gândit şi eu, numai că şapca asta se asortează cu tricoul de pe tine, uite, aceeaşi inscripţie, Spiderman!”, „ca să vezi coincidenţă, mă mir cu fotografia în mână, în care apar cu jumătate de faţă, e coincidenţa dracului, şefule!”, recunosc şi-l lovesc cu pumnul în faţă, cât mă ţin puterile, şi-o rup la fugă, „hoţul, zbiară poliţistul, prindeţi hoţul!”, un malac dă să mă agaţe, dar îl plachez la picioare şi-l pun la pământ, „morţii mă-tii de puşlama!”, „ba pe-a mă-tii!”, i-o întorc din goană, schema a avut efect asupra urmăritorilor, trec printre ei ca prin brânză, au feţele duşmănoase, de parcă le-aş fi furat boii de la căruţă, dracu’ să-i ia, sar peste balustradă, în stradă, chiar înaintea unui Ford, care mă ia pe capotă, mă zvârle în parbriz, scrâşnesc frânele şi mă trezesc între roţile unui camion, de unde ies turmentat, „a fost cât pe ce!”, mă gândesc privind carambolajul din spatele camionului, nu-i timp de stat, poliţistul se apropie primejdios, „hoţul, prindeţi hoţul!”, ajung pe partea cealaltă, dărâm un grup de babe curioase şi intru într-o scară de bloc, ies prin spate, însă din faţă se aude o sirena a poliţiei, apoi încă una, ceea ce mă obligă să fac la dreapta, spre intrarea altui bloc, dau drumul liftului şi sun la întâmplare, îmi răspunde o bătrânică cu bigudiuri pe cap, „sunt de la o agenţie de sondare a opinei publice, zic, şi vă ofer un milion dacă-mi răspundeţi la câteva întrebări!”, „la banii ăştia vă răspund şi la o mie de întrebări!”, se bucură bătrânica şi mă pofteşte înăuntru, într-o cameră cu aspect de salon de cosmetică, „ba chiar vă fac şi o tunsoare pe gratis!”, „nu mi-ar strica, zic şi-i dau banii, prima întrebare ar fi pe cine aţi alege dintre Dragnea și Iohanis?”, „pe niciunul”, „dar ce credeţi, România se îndreaptă spre o direcţie bună sau spre una greşită?”, „greşită, desigur!”, şi ultima, „dacă veţi merge sau nu la alegerile următoare?”, „nu!”, „foarte bine, zic bifând aiurea în carneţelul meu de extracţii, asta a fost tot!”, „atunci ia loc în scaunul acela şi spune-mi cum doreşti să te tund!”, ridic din umeri, „modern, haios, ţepos, ştiţi dvs., să arăt altfel!”, „toţi vreţi să arătaţi altfel!”, bombăne bătrânica şi se apucă de treabă, când cu foarfecul, când cu aparatul de tuns, când cu uscătorul de păr sau briciul de ras, stropindu-mă cu tot felul de soluţii şi punându-mi, după aproape o oră de chin, oglinda în faţă, „ehei, ce zici!”, „n-am cuvinte, mamaie, parcă n-aş fi eu, mai ia un milion de aici!”, „atunci am să-ţi fac şi o cafea pentru că eşti un băiat simţit şi manierat!”, mă prefac stânjenit, dar ochii îmi fug spre tricoul şi pantalonii scurţi de pe noptieră, „există şi un Dumnezeu al hoţilor!”, mă gândesc şi-mi aduc aminte de Barabbas, cel răstignit alături de Cristos, „am să le şterpelesc imediat ce iese bătrânica, numai de nu le-ar observa lipsa!”, mă rog, iar rugăciunea mea este auzită, cafeaua şi gazda sunt peste aşteptări, „nici nu ştiu cum să vă mulţumesc!”, îi spun la plecare şi intru în lift, mă schimb cu hainele furate în timp ce liftul alunecă lin spre etajul unu, le abandonez pe celelalte la ghenă, cobor scările, ies din bloc şi sar într-un taxi, care mă scoate din perimetrul groazei, „păcat că n-aţi asistat la spectacolul de adineauri, îmi zice taximetristul, a fost ceva bestial, un tip care tocmai scotea “pisicuţa” dintr-un bancomat este surprins în flagrant de către un poliţist, care vrea să-l înhaţe, dar tipul îl pocneşte drept în moacă, sare gardul direct pe un Ford, este aruncat sub roţile unui Man, se ridică şi dispare ca măgarul în ceaţă, lăsând în urmă un carambolaj cum nu mi-a fost dat să văd vreodată!”, „şi Poliţia?”, întreb, „îl mai caută şi acum, dar tipul parcă a intrat în pământ!”, îi spun să mă lase ceva mai departe de destinaţie, într-o fundătură, pentru orice eventualitate, străbat distanţa până la hotel relaxat, intru, trec pe lângă fata de la recepţie, care nu mă recunoaşte, şi ajung, în sfârşit, în camera mea, unde, Doamne, aud răsunându-mi în minte acordurile Odei bucuriei, slavă ţie, stea curată, voie bună pe Pământ, şi-o văd pe Oly aşa cum o lăsasem, dormind ca un prunc, în toată splendoarea ei de femeie, „viaţa e, totuşi, frumoasă!”, articulez printre lacrimi în timp ce mă dezbrac şi mă întind alături de dânsa, „iubitule, îmi şopteşte ea de departe, din vis, acoperă-mi inima cu ceva... acoperă-mi inima cu ceva!”...

[CIOBOTARIU MARIA]

Lecturat cu drag!