Jurnal de bord - Boroboață

[zaxa monica]

Știi? M-am oprit. M-am oprit doar o clipă. Nu pentru ca am vrut ci pentru ca a trebuit.
Uneori uit sa fac asta și mai trimite cel de sus câte ceva să mă oprească. Probabil ca mă transform într-un Boroboață ce le aduna pe toate.
Și atunci imbufnata oftez, ma așez și privesc.
Privesc mai întâi furtunile din mine, dorințele și visele ciobite pe la aripi, cele de care îți vorbesc de ani, copilul ce a învățat să picteze lumea în felul lui, teama noastră, a omenirii...
Mai privesc orașul acesta ce de ani a devenit acasă, care de aici de la fereastra mea pare ciudat de amorțit. Îl știam mai viu, mai plin de energie... Ca mine, ca tine... Mereu în mișcare.
Mai privesc și cerul. Ciudat! Are nuanțe de gri. Dar nu-i nimic. Am în suflet prea mult albastru, iar dacă am sa întind bratele și am sa îl strâng tare, tare, griul va dispărea. Crede-mă, am făcut-o și ieri când ii picura din ochi, lacrimi.
Mi-a zâmbit după, ne-am sorbit în tihnă cafeaua și am povestit de una de alta.
Cred ca era nevorbit ca mine.
Uneori asa sunt eu. În zori capilăroasă, alteori melancolică, tristă în secundele ce nimic nu merge și al naibii de vesela când astrele se aliniază în clipele de răsfăț și pași împreună.

[blaga valeriu-catalin]

Draga Boroboanta,m-a captivat confesiunea ta si te-am citit pe nerasuflate!

[zaxa monica]

Ma bucur mult. Eram nevorbita și trebuia sa îl cert pe Boroboață. 

[CIOBOTARIU MARIA]

Toată admirația!

[zaxa monica]

Va mulțumesc frumos!