Moşul

[Militaru Corina]

       Întunericul a şters iar orice urmă de lumină, dar undeva în liniştea nopţii se coace o nouă zi. Privesc cerul plin de stele, ca-n fiecare seară de fapt. Este momentul când îmi dau întâlnire cu mine şi încerc să aflu ce mi-a adus ziua abia stinsă. Fie că-mi place sau nu, acel ceva este chiar în faţa mea.

        Ma uit în jur. Nimic schimbat. Aceeaşi curte undeva în apropierea mării, aceeaşi casă veche. Îi simt încărcătura de viaţăfurişându-se pe la spate încercând să fie parte din drumul meu.

        Acum zece luni când am rămas singură în camera abia închiriată de la Doina, m-a trecut un fior de spaimă. Totul păreaaşa de străin, aşa de rece. Parcă simţeam energiile domnului Matei, ale doamnei doctor, ale ţiganului, toţi foşti chiriaşi, cerând pe rând, ocupaseră camera în care acum stăteam eu. Doar asigurarea proprietarei, că toţi cei ce locuiseră în aceastăcameră plecaseră la mai bine, îmi prevestea un viitor bun. Suna încurajator. Era cam puţin, dar putea fi un punct de plecare pentru un optimist. A trecut atâta timp şi lucrurile nu s-au schimbat. Provizoratul câteodată ţine mai mult decât am vrea.

Îmi adun gândurile scăpate în coşul de gunoi al vieţii mele şi întorc faţa către ziua de mâine.

***

        Îmi beau cafeaua şi privesc prin fumul de ţigare la Daniel. Învaţă să facă primii paşi. Zâmbesc văzându-l cum găseşteimediat calea cea mai uşoară, mersul de-a buşilea. Doina se aude pe lângă el.

- Aşa mamă! Bravo, bravo! Soarele lui mămica, bravo!

        Încurajat astfel, Dani vine tot numai râs spre ea şi o îmbrăţişează cu mânuţele lui mici. Doina, asistent maternal, îlcreşte din milă pe acest micuţ părăsit de mamă imediat după naştere. L-a luat din spital aproape rahitic, iar acum, la un anşi trei luni, Daniel râde în soare cu faţa lui bucălată.

        Se aud paşi uşor nesiguri. Moşul vine cu ceaşca de cafea şi se aşează ceva mai încolo la umbră.

- Mi-a mirosit de la dumneata şi mi-am făcut şi eu una, îmi zice.

- E a doua! precizează repede Doina, soţia lui

        Lătratul lui Lacky mă anunţă că va apărea foarte curând şi doamna Cucu. Doina împarte de ani de zile casa şi curtea cu această doamnă în vârstă, distinsă şi blândă.

- Buna ziua, ce faci Vasile? Cum te simţi? întreabă doamna Cucu aşezându-se lângă noi.

- Hmm, bine! Iau pastile, îmi trec durerile cam o oră, după aia iar iau pastile…

- Dar e mai bine acasă decât în spital, nu?

- Nici nu vreau să mai aud de spital… ăştia sunt nişte nenorociţi! Te duci acolo pentru că nu te simţi bine, iar ei te tratează ca pe un nimic. Nu te bagă nimeni în seamă dacă nu dai banul. Nici medici, nici asistente. Nimeni! Nu-ţi schimbăaşternuturile, nu au paturi destule… Eu am dormit o noapte în scaun şi alta pe o targă. Noroc că după aceea a plecat unu' şi am putut să dorm în pat.

- Doamne iarta-mă! Cum să dormi în scaun când ai durerile astea! se revoltă doamna Cucu.

- Cui îi pasă! Am avut dureri mari... le-am cerut medicamente. Mi-au spus să mă descurc că ei n-au. Nu puteam eu să-mi iau doctoriile de acasă? Dar cine să se gândească! Spitale! Doamne fereşte să ai nevoie că, ăştia te lasă să mori!

        Dani veni strigând ceva într-o limbă cunoscută doar de el şi se atârnă de picioarele moşului. Înseninat, Vasile luă copilulşi-l puse pe genunchi.

- I-a fost dor de tine, zise doamna Cucu. Îmi spunea Doina că se uita la uşă şi spunea mereu “Ta-ta-ta, Ta-ta-ta”

- Păi cine se joacă cel mai mult cu el? Nu eu?

        Întorcându-se către copil, privi la acesta cu un amestec de drag, mândrie şi neputinţă. Fascinată îi observam. Eraudeosebit de frumoşi. Două capete de viaţă aduse împreună. Începutul şi sfârşitul, unul lângă altul, atingându-se prin iubire. Moşul bolnav incurabil la o distanţă de câteva luni de moarte şi Dani la o distanţă de un an şi trei luni de naşterea lui. Unul pornea în viaţă, altul pleca. Unul nu ştia nimic despre ce-i va rezerva viitorul, iar celălalt uşor nedumerit că, aceastăsecundă se scursese pentru el. Început şi sfârşit, între ele viaţă, în afara lor mister.

     Venim, nu mai ştim de unde, apoi plecăm înspăimântaţi de ceea ce ne aşteaptă. Nu înţelegem cum să integrăm misterul în viaţa noastră şi nici viaţa în mister. În schimb i-am dat un nume. Dumnezeu. Îl invocăm des şi avem aşteptări mari de la el.

- Crezi în Dumnezeu? mă întreba zilele trecute Claudia, fata Doinei.

- Nu, nu ştiu, da… în felul meu!

- Cum adică? Te duci la biserică, nu ?

- Nu, de ce-aş merge ? Obişnuiam într-un timp... Acum nu mai găsesc niciun înţeles în regulile bisericii.

- Eu mă duc, aşa am apucat. Trebuie! Dar sărbătorile le ţii ?

- Nu. De ce m-aş închide într-o cutie cu reguli. Nu le înţeleg şi nu le vreau. Ţie ţi se pare în ordine să te duci la biserică şi plin de evlavie să asculţi slujba, să te închini la icoane, să respecţi toate ritualurile şi imediat ce ai ieşit de acolo, înjuri, furi,loveşti cu intoleranţa ta pe cei din jur? Nu mai vorbesc despre preoţi... despre har.

- Da... aşa gândesc şi eu câteodată, dar nu pot să nu mă duc. Te vorbesc oamenii de rău dacă nu faci ca ei. Am cunoştinţe care mă evită pentru că le-am povestit despre îndoielile mele. Până la urmă, ce-i rău în a merge la biserică?

- Nimic! Dacă tu crezi că-ţi face bine, mergi! Eu nu cred în biserică. Nu ştiu de ce ar avea nevoie Dumnezeu ca noi să nerugăm într-un anume loc, cu anumite cuvinte şi în posturi cel puţin ciudate. Poate dacă predicile m-ar învălui în acel aer curat după care tânjim cu toţii până la urmă, poate atunci aş găsi un rost bisericii. Dar până una alta, văd nişte preoţi lipsiţi de har. Mi se pare nefiresc faptul că, în loc să elibereze oamenii îi încătuşează în spaimă. Ei ne prezintă un Dumnezeu nevroticahtiat să pedepsească. La ce i-ar servi? Când El poate şi are tot ce vrea. Este atotcuprinzător. De ce ar ţine morţiş ca noi să nerugăm doar în biserici, să nu muncim de sărbători, să dăm prosop preotului la înmormântare sau botez şi aşa mai departe. Mai mult, amuzant este că, după ce te pedepseşte i se face milă de tine şi-ţi dă şansa să fii iertat dacă te rogi. Apoi ciclul se reia. Greşeşti, te rogi, te iartă şi tot aşa. Nu văd rostul. Cum evoluăm noi în toată povestea asta? Cred că m-am pornit…

- Nu, nu! Sincer, ce spui tu mi se pare corect. E ceva ce nu se leagă, dar dacă toată lumea se supune dogmelor, cum pot eu săfac altfel? Trăiesc printre ei…

        Moşul se ridică şi încet, încet, se retrase în camera lui întunecată. Acolo îşi petrecea din ce în ce mai mult timpul. Parcăruşinat de transformările fizice suferite din cauza bolii prefera să se ascundă în acea cameră.

        Scăldându-mă în lumina caldă a acelei zile superbe, auzeam absentă plânsul Doinei declanşat ca la comandă dupăplecarea moşului.

- Nu ştiu măi doamna Cucu ce o să mă faac... Vasile era baza mea. Nu ştiu, nu mai poot, nu mai poot… ce nenorociree... De ce,măi doamna Cucu? De ce mi-l ia Dumnezeu… Ce mă faac?

- Nu mai plânge Doina, că te aude şi-i faci rău. Gândeşte-te că ai două fete. Or să te ajute ele! Trebuie să fii tare pentru că ai multe de făcut. Ştiu de când a murit saracu’bărbatu’meu…

       Ca-n ceaţă cuvintele lor se topeau, în mintea mea rămânând clară doar întrebarea Doinei, „de ce mi-l ia Dumnezeu?” Oare Dumnezeu este cel ce dă şi ia? Gandul meu alunecă atras de amintirea unei întâmplări.

        Eram prin piaţă, început de vară, printre oameni parcă în transă, foindu-se printre tarabe cu ochii după legume, fructe,cântărind preţuri, căutându-l pe cel mai bun.

- Uite cireşee! l-am tras eu de mânecă pe Sorin, soţul meu.

- Vrei să luăm? m-a întrebat el.

        Am încuviinţat şi ne-am aşezat la coadă. În faţa nostră cumpăra o persoană. Lângă tarabă a apărut un bătrân cu faţaarmonioasă în vădit contrast cu hainele ponosite de pe el.

- Daţi-mi şi mie o mână de cireşe, a cerut umil.

- Hai, hai, cară-te de aici! s-a răstit vânzătoarea la el.

- Pleacă dom’le de aici! a luat atitudine şi clientul din faţa noastră. Nu ne mai omorî atâta! Nu mai poţi de cerşetorii aştia!Sunt peste tot. N-auzi mă? Pleacă dracului de aici şi lasă-ne!

        Mă uitam la ei, la el... Aşteptam să-mi vină rândul hotărâtă să-i ofer omului cele câteva cireşe cerute. Puţin pentru mine, mult pentru el. Bărbatul tăcut, stătea în continuare lângă tarabă parcă surd la revolta creştinească ce-i cuprinsese pe cei doi. În sfârşit am cumpărat cireşele şi m-am întors către cerşetor să le împart cu el. Nu mai era acolo. Parcă intrase înpământ. Împreună cu Sorin l-am căutat prin toată piaţa stârniţi de bizarul situaţiei. Nimic! Dispăruse. Nu aveam nicioexplicaţie, ci doar certitudinea că fusese acolo. Stupefiaţi am mai întârziat câteva secunde în mijlocul pieţei. Scrutam încordată mulţimea când deoadată larma din jur se stinse lăsând loc unei şoapte, “gândul este tot ceea ce contează”. Câteva momente, apoi zumzetul reveni mai real ca niciodată. Cumva am înţeles că cerşetorul îmi şoptise acele cuvinte.

- Ai auzit? l-am întrebat pe Sorin.

- Nu, ce? mi-a răspuns el nedumerit.

        Un zgomot puternic mă întoarse în curtea Doinei.

- Vai, doamna Cucu… Vasile, a căzut Vasile! şi au fugit amândouă în casă să-l ajute pe moş. Picioarele îl ascultau din ce în ce mai puţin.

        Gândul meu se întoarse la şoapta cerşetorului. După acea întâmplare, reală sau nu, nici nu mai conta, am cercetat cuatenţie influenţa gândurilor asupra realităţii. Chiar dacă nu am ajuns la o concluzie clară n-am putut să nu observ că, existăo legătură strânsă între ceea ce gândim şi ceea ce ni se întâmplă. Pare că, toate scenariile ce se desfăşoară la nivel mental se transpun în viaţă. Tot bagajul de credinţe cuprinse în gânduri se descarcă în traiul de zi cu zi aducându-ne experienţe. Când suntem surprinşi neplăcut de viaţă aruncăm vina pe soartă sau pe Dumnezeu. Lipsiţi de înţelegere ne întrebăm întruna “de ce?”. Răspunsul ar putea să fie în noi. Poate că Dumnezeu ne-a făcut cadou gândul.

        Folosind aceeaşi perspectivă observasem şi evoluţia moşului având ca reper ceea ce fusese doar cu o lună în urmă. Un om puternic şi plin de viaţă. Ca orice gospodar muncise întruna prin curte. Cu mâna lui zugrăvise toţi pereţii casei la exterior după ce, căţărat pe scară îi reparase, făcând totul cu un tonus de invidiat. Spărsese lemnele pentru iarnă, le aşezase frumos la locul lor, apoi săpase grădina. Toate acestea până într-o zi când, sâcâit fiind de o tuse rebelă se dusese la un control medical. Pe negândite ajusese internat pentru investigaţii. În spital, vrând-nevrând ascultase poveştile colegilor de cameră, toţi bolnavi de cancer la plămâni. Aceştia îl lămuriseră cum se poate ajunge de la o tuse la capătul drumului. Se întorsese din spital alt om. Începuse să creadă că este bolnav şi din acel moment s-a prăbuşit.

        Am aflat despre îmbolnăvirea subită a moşului a doua zi după revenirea lui din spital. Abia mă trezisem şi cum fereastra mea dădea spre curte, auzind-o pe Doina care ieşise cu Dani la soare, am scos capul pe fereastră să-i salut.

- Neaţaa! Ce face copilaşul nostru azi? am întrebat.

- L-am scos la aer. Nu mă mai înţeleg cu el în casă. S-a învăţat şi ţipă că vrea uţa, uţa…

- E bine, abia stai şi tu la aer! Nu-i păcat de vremea asta frumoasă?

        Între timp Doina, cu Dani agăţat de fustele ei, se apropiase de fereastra mea şi pe neaşteptate faţa ei se schimonosi a plâns.

- Vai, Monica, nu ştiu ce să mă faac... Vasile este rău bolnav, sunt disperatăă…

- Dar cum? Aşa deodată? am întrebat eu uluită.

- Doctorii au zis că nu mai are mult de trăit, nici nu ştiu cum să mă port. Cred că săracu’ simte ceva... ce mă faac…

- Nu are cum să fie aşa! Doar l-am văzut cum a trebăluit pe aici! Poate au greşit medicii. Se mai întâmplă!

- Nu ştiu, el se simte din ce în ce mai rău… De ce Doamnee îmi faci una ca asta? Cu ce am greşit aşa de rău?

- Doina, ascultă-mă! Orice problemă are soluţie. O să-ţi sune ciudat... cum să-ţi spun? Am citit în multe cărţi că, hotărâtoare sunt gândurile şi credinţele pe care un om le are la un moment dat. Am cercetat pe mine afirmaţia asta şi am găsit-o adevărată. Aşa că, te rog încearcă să-ţi păstrezi cumpătul. Fă-i tratamentul lui Vasile şi în acelaşi timp îndeamnă-l să creadăcă se poate însănătoşi. Ajută-l să-şi recapete încrederea. Corpul nostru este perfect şi ştie să-şi regleze toate funcţiile dacă nu este bruiat de minte. Asta ar putea să-l ajute să învingă boala şi nu cere bani, ci doar un efort de atenţie la gânduri.

- Off, off, nu ştiu ce o să mă faac...

- Nu ai ce pierde! Mulţi oameni s-au vindecat de boli incurabile crezând cu încăpăţânare în puterea corpului de a se reface. Merită să-l convingi să încerce şi calea aceasta. Nu ai ce pierde! De câştigat poate, dar de pierdut sigur nu.

- Medicamentele nu-l mai ajută, durerile sunt maari... ce o să mă fac eu fără el? Le făcea pe toate! Fără bărbat cum să mădescurc? Nici bani nu sunt, se duc pe medicamente… mă doare sufletul!

        Nu mă auzea. Eram în două planuri paralele. Uneori oamenii sunt atât de scufundaţi în drama lor încât resping, aproape inconştient, orice nu se înscrie în tiparul obişnuit. O priveam neputincioasă. Era surdă la tot ce-i spuneam. Nu ştiu dacă ar fireuşit, dar nici nu avea să afle pentru că nu voia să încerce.

***

        Întunericul a şters iar orice urmă de lumină, dar undeva în liniştea nopţii se coace o noua zi. Privesc cerul plin de stele, ca-n fiecare seară de fapt. Mă uit în jur. Totul pare neschimbat. Aceeaşi curte undeva în apropierea mării, aceeaşi casăveche. Şi totuşi, nimic nu mai este cum era. Moşul s-a dus, Doina a vândut locul şi s-a certat cu fetele ei pentru bani, doamna Cucu urmează să se mute undeva la marginea judetului, iar eu, trebuie s-o iau de capăt în altă casă, alt proprietar. Tabloulce părea înţepenit pentru foarte multă vreme în forma pe care am cunoscut-o, s-a destrămat deodată, parcă vrând să ne demonstreze că viaţa nu are nimic de-a face cu planurile noastre de a ne înrăma mereu şi mereu în primul tipar găsit. Înmod curios părea că moşul fusese un nod într-o structură ce aducea împreună destinele tuturor celor din curtea aceea. Un nod spre care convergeau firele de viaţă ale Doinei, fetelor lui, ale doamnei Cucu şi caţelului ei Lucky, şi chiar al meu. Plecând moşul, toate aceste fire, cu voie sau fără voie, au scăpat şi bezmetice şi-au căutat alt făgaş, lăsând casa veche din apropierea mării cu toată mărturia ei de viaţă, altor oameni gata să scrie pagini noi de istorie.

        Ce a însemnat pentru mine această etapă? De ce m-am aflat acolo în acele timpuri? Doar pentru ceea ce numim noi, lucruri simple. O vreme am închis cercul iubirii necondiţionate. Am fost pod între sfârşit şi început. Am primit iubire curatăde la Dani, ataşat profund de mine, într-o perioadă când aveam nevoie, iar eu am dăruit-o în clipele grele de trecere dincolo de viaţă, moşului, când fără ca toţi ce-i din jurul lui să-şi dea seama, era singur şi neajutorat.

[Militaru Corina]

Astfel de personaje nu sunt terestre sau poate sunt o parte din noi pe care refuzam s-o cunoastem.

Multumesc pentru comentariu.

Sarbatori fericite!