Floarea patimiilor (Passiflora)

[Romeo Tarhon]

 

Când fiul Omului de Domn,

Trădat de crai și iude

Fu condamnat la veșnic somn

Și crucea să își ude

 

Cu sângele-I din răni adânci

Prins de-a durerii gheară

Și pe Golgota printre stânci 

Urcând cu grea povară,

 

Mânat sub izbituri mușcând

Din trupu-I carne vie,

Abia suflând, abia gemând

Spre locul de urgie

 

Unde să fie răstignit

Spre--a lumii izbăvire

Pentru păcate ce-a greșit

Abjecta omenire,

 

Piciorul i s-a-mpiedicat

Pe-un dâmb numai cocoașe

De-un vrej de plantă ridicat

Pe pietrele golașe.

 

Ci semăna cu iedera,

Ori poate cu sulfina,

Întregul an verde era

Și-și apăra colina...

 

Iubind, cum știm, tot ce e viu

Și tot ce-nsuflețit e,

Al lumii Miel dus în pustiu

Cu sângele-n cuțite,

 

S-a aplecat din răsputeri

Văzând a florii floare

Și o feri cu mângâieri,

Să n-o ia în picioare

 

Și crucea ca de piatră iar

Pe umerii-i și-a pus-o,

Mai ușurat și El, măcar... 

El știe cum a a dus-o!

 

Smuls mai apoi de pe pământ

Și azvârlit pe cruce,

Cu funii l-au legat în vânt,

În vânt să se usuce,

 

Și cuie i-au bătut în mâini

Și-n tălpi prin legătură

Precum în miezul unei pâini

Prin os și-ncheietură.

 

Când osul cuielor de fier

În lemnul cărnii crucii

Era înfip ca-ntr-un cuier,

Din fibrele ulucii

 

Se auzeau gemete lungi

Și lacrimi se văzură

Curgând din tainicile pungi

De lemn ca de făptură...

 

Și-abia apoi L-au dezlegat

Din nodurile sforii

Și să atârne l-au lăsat

În zgârciul subsuroii.

 

De chinuri ars, de frig, de vânt,

De soare și  de sete,

Prins între ceruri și pământ,

Pe frunte-avea și-n plete

 

Coroană din scaieți și spini,

Cununa umilinței,

Sporind în sânge și în chin

Veninul suferinței.

 

Când nu părea să mai fi scos
Vreun suflu sau sudoare

Și îl jeleau toți cei de jos

Cu lacrimi uscătoare,

 

Al plantei vrej de El ferit

În drumul  spre pieire,

S-a ridicat, s-a-ncolăcit

Pe cruce și lungi fire 

 

Spre a lui gură a întins

Mustoase frunze crude

Și fiecare l-a atins

Ca buzele să-i ude

 

Și printre spini și-a strecurat

Lăstarii și cârceii

Și fruntea toată i-a udat,

Uimiți priveau iudeii...

 

Și-n jurul spinilor  a tors

Din verde crud cunună...

Ci doar când ochii i-a întors  

Iisus spre lumea-I bună

 

Și floarea ochii și-a închis

Ferindu-i de lumină

Și-a lumii ură ce-a ucis

Pe Fiul fără vină...

 

Și de atunci, doar într-o zi

Și numai într-o seară,

Avea pe veci a înflori

Gingașa floare rară.

 

Spre amintire tuturor

De patimile crunte

Ce vrednicul Mântuitor
Le-avea pe trup și frunte.

 

Și de aceea are-n foi

Trei crestături de cuie

Și cupa ei are un croi    

Cu vine roșii: nu e

 

Decât corola ca de foc

Când spini L-au pus să poarte.  

Și cinci stamine are-n loc

Drept semn de răni de moarte,

 

Iar frunza-n colțuri câte trei

E lancea ucigașă

Ce a străpuns cu vârful ei

Sfânt trup de sub cămașă

 

Frânghia care l-a legat

E vrejul ei anume...

Și Floarea Patimilor dat

Îi fu pe veci trist nume... 

 

[Mariana Dumitran]

 Ai parcurs cu atata sensibilitate drumul si patimile Mantuitorului..   

Felicitari pentru minunatul poem!!!

Și de atunci, doar într-o zi

Și numai într-o seară,

Avea pe veci a înflori

Gingașa floare rară."

[Romeo Tarhon]

Vă mulțumesc și încă o dată iertare pentru regretabila confuzie de persoane! Sunt poet, ce să fac, numele, persoanele  și lucrurile eviedente îmi scapă uneori șiabia apoi realizez confuzia uneori fără urmări, alteori regretabilă.

[Mariana Dumitran]

Nu-ti face probleme Romeo, am inteles situatia... numai bine iti doresc !!!!