Cunoştinţe. (capitol de roman)

[Vasilica Ilie]

Sub umbra nucului din curtea Stelei, în liniştea întreruptă doar de cântecul greierilor sau de foşnetul frunzelor de nuc la adierea vântului, Rodica a scris multe file de jurnal în caietul său. Acum, chiar nu avea chef de aşa ceva. Gândurile o duceau la oraş,  la trepidaţia acestuia,  la traiul ei de 34 de ani pe care l-a lăsat în urmă,  la vecinii cu care s-a înţeles bine . Nu a uitat-o nici pe doamna Ina, o femeie deosebită pe care o admira şi o iubea, cu care se împrietenise de când se mutase pe scara lor şi care divorţase de bărbatul ei după 25 de ani de căsătorie.  Niciodată nu s-a plâns de soţul ei, spunea doar  că îi este greu când acesta pleca în delegaţie, în străinătate, fiindcă toate responsabilităţile cădeau pe umerii ei. În ultimii ani, Rodica o vedea tot mai tristă  până când, aceasta, într-o zi,  i-a mărturisit că a băgat divorţ. Pur şi simplu a rămas fără cuvinte când a auzit acest lucru. Abia după ce a murit soţul ei, Costel, Ina i-a povestit viaţa trăită alături de fostul soţ, de când l-a cunoscut până au divorţat. Rodica, la rându-i, şi-a deschis sufletul în faţa ei. Între ele s-a legat o prietenie frumoasă iar Ina i-a fost alături şi a ajutat-o când a murit Costel şi i-a făcut pomenile. Acum, de când Rodica era la ţară, prietena ei îi scria în mod constant, promiţându-i că o să vină să o viziteze când îşi va lua concediu.

- Gata, am cules fasolea şi dovleceii! Ce faci, coană Rodico, nu mai scrii?

Rodica a tresărit.

- Astăzi nu prea am chef de scris, Stela! Mă gândesc numai. M-au năpădit amintirile!

- Te las atunci, merg să curăţ fasolea şi să gătesc. Acuş vine prânzul ! 

Rămasă singură, Rodica a început să răsfoiască primele pagini ale jurnalului şi s-a oprit la ziua când l-a cunoscut pe Costel, soţul ei.

Era într-o primavară, în luna mai, când începuseră să înflorească trandafirii. În ziua aceea de duminică, dimineaţă a fost o ploaie torenţială, cu tunete şi fulgere iar după amiază a ieşit soarele. Împreună cu două prietene cu care făcuse liceul, acum, colege la şcoala tehnică de asistente de pe Pitar Moş, se plimba prin parcul Herăstrău, pe aleea trandafirilor. Toate erau îmbrăcate sportiv,  în pantaloni şi tricouri iar pe deasupra aveau câte o geacă subţire, din fâş, fiecare, de altă culoare. Când mergeau la cumpărături, îşi cumpărau lucruri de îmbrăcat asemănătoare dar de culori diferite. Rodica se afla în mijlocul grupului. În spatele lor mergeau în acelaşi ritm patru băieţi de la Academia de Poliţie de la Băneasa,  care,  aveau permisie pâna la orele 21,00. Veniseră în parc să se plimbe. Le urmăreau de ceva timp. Fetele erau foarte vesele, povesteau diverse întâmplări din practica pe care o avuseseră la spitalul Fundeni.

 Din acel grup, unul dintre băieţi s-a desprins,  a depăşit grupul celor trei fete şi s-a postat în faţa lor, tăindu-le calea. Fetele s-au oprit şi s-au uitat la el, mirate, l-au ocolit şi au început să râdă. Băiatul a aleargat din nou înaintea lor, s-a oprit în faţa Rodicăi şi i-a spus:

-      Aş vrea să stau de vorbă cu tine, te rog!

Rodica s-a uitat la el şi, pentru că l-a plăcut, s-a oprit, pe când celelalte s-au dat la o parte.

 - Poftim, mă ai în faţa ta! Spune ce ai de spus!

-      Îmi place de tine! Dintre voi, trei, te-am ales pe tine. Vreau să ne plimbăm şi să

stăm de vorbă! 

-      Dar eu am venit cu prietenele mele în parc, nu le pot părăsi!

-      Bine, atunci, uite, cum facem: eu le spun băieţilor ora şi punctul de  întâlnire

fiindcă şi eu am venit cu ei şi trebuie să ne întoarcem la Băneasa, împreună, şi tu le spui prietenelor tale unde vă întâlniţi, la fel, şi ora, când vine momentul să mergeţi spre casă.

Aşa s-a întâmplat. Fiecare şi-a anunţat prietenii.

- Mă numesc Costel Trifan- spuse-  şi întinse mâna spre Rodica.

-      Şi eu, Rodica Mitu, se recomandă ea.

-      Ştii, te-am studiat din spate, profil, şi mai ales când ţi-am privit faţa. Îmi plac ochii tăi, Rodica! Ce, mai, îmi place cum arăţi! Mi-aş dori să devenim prieteni, dacă şi tu eşti de acord şi nu ai încă un prieten!

Într-adevăr, Rodica era pe atunci o tânăra frumoasă, subţirică, brunetă, cu nişte ochi albaştri, foarte pătrunzători, cu o gură frumoasă, surâzătoare.

La rândul lui, Costel, era un băiat înalt, şaten, cu ochii albaştri, de culoarea cerului senin. Avea şi un surâs şăgalnic care îl făcea simpatic.

-      Mă iei prea repede! Nu am prieten şi nu prea am încredere în băieţii care agaţă fetele în parc!

-      Ei, cum aş fi putut să te abordez decât în felul acesta, dacă mi-ai plăcut? Unii agaţă fete pe stradă, în mijloacele de transport, în drum spre şcoală, în recreaţie! Crezi că eu am făcut o crima? Nu se ştie niciodată de unde apare destinul!

-      Bine, Costele, m-ai convins! Voi sta de vorbă cu tine şi la sfârşit îţi voi spune dacă sunt de acord să fim prieteni, şi dacă o să ne mai întâlnim.

S-au aşezat pe o bancă şi au stat de vorbă despre ei, despre şcoala pe care o urmează fiecare, despre cărţile pe care le-au citit în ultimul timp, despre filme.

- Data viitoare o să te invit la film. Mergi?

- Dacă o sa fim prieteni, merg, spuse Rodica zâmbind.

- Şi eu, care credeam că nu se mai pune această problemă, că deja suntem prieteni de când stăm de vorbă!

- Bine, Costel, o să accept prietenia cu tine şi o să merg la film, când mă vei invita!

- Mulţumesc, Rodica! Nici nu ştii cât mă bucur că ai acceptat să fii prietena mea!

 

Rodica tresări. Simţi că îi este împins căruciorul. Era Stela care o luă la masă.

-      Vai, ce m-ai speriat! Citeam ceva din caiet.

-      Am văzut şi de aceea nu am vrut să întrerup. Haide,  masa este gata!

-      Ce repede ai terminat de gătit! Pe mine mă luaseră gândurile. Mă simt cam obosită.

-      După masă o să te duc acasă, să te odihneşti. Eu o să mă ocup de păsări şi de porc, să le dau să mănânce şi apoi să mă odihnesc.  Şi eu mă simt obosită,  mai ales că m-am trezit cu noaptea în cap!

După ce luară prânzul, Rodica nu ar fi vrut să plece imediat. 

-      Ştii, aş vrea să mai stau la aer pâna îţi termini treburile!

-      Bine, dar numai atât pentru că după aia intru în casă şi nu te mai pot păzi.

-      Mulţumesc, sunt de acord, spuse aceasta, bucurându-se.

În drumul spre locul unde stătuse înainte- sub nuc- nu ştiu cum se întamplă, că, Rodicăi, îi căzu caietul. Stela, care împingea căruciorul,  a observat,  l-a luat de jos şi i l-a pus în braţe, deschis la o pagină, aşa cum căzuse.

Rodica se uită la pagină şi zâmbi.

 

           Ina se  mutase,  într-o toamnă, într-o garsonieră ce i se repartizase de la serviciu, într-un bloc P+4 . Era destul de spaţioasă şi se afla la etajul 1, cu un balcon destul de mare aflat pe faţada posterioară a blocului. Ajutată de părinţi a reuşit să o zugrăvească şi să o mobileze. Mai avea să-şi cumpere un televizor şi o măsuţă pe care să-l aşeze. Vis-a-vis de blocul unde locuia se afla un alt bloc tot atât de înalt, cu tot atâtea scări. Nu ştia că un bărbat care locuia  la etajul doi, din acel bloc o spiona când întindea rufele pe balcon, făcea curăţenie sau era în bucătărie. Ea nu-şi cunoştea nici vecinii, darămite pe cei din blocul de vis-a-vis! După două luni de zile de când s-a mutat şi avea casa pusă la punct cu tot ce-i trebuie,  în sfârşit, a cumpărat televizorul şi  masa. În bloc nu exista antenă colectivă astfel că, a trebuit să cumpere o antenă specială pentru televizor. S-a gândit s-o aşeze pe balcon, dar nici aşa nu a funcţionat. S-a chinuit câteva ore şi a renunţat. 

Necajită, a luat o carte din bibliotecă şi a început să citească. S-a auzit soneria. Prin vizor a văzut două figuri de bărbaţi pe care nu le cunoştea. A întrebat cine sunt. Aceştia au spus că sunt nişte vecini din blocul de vis-a-vis care au văzut-o pe balcon cât s-a chinuit să monteze antena şi s-au gândit să o ajute. Ina le-a deschis uşa şi i-a invitat înăuntru. S-au recomandat: Teo şi Tudor. Erau fraţi şi nu deosebeai care  este mai mare sau mai mic dintre ei. După aceea, din discuţii, a aflat ca Teo este mai mare, că Tudor i-o luase înainte  şi se căsătorise de curând.

-      Cred că trebuie să montam antena, sus, pe terasa blocului, zise Teo.

-      Nu ştiu, nu mă pricep, am văzut câteva antene acolo,  dar dacă voi vă pricepeţi şi vreţi să mă ajutaţi, sunt de acord cu voi!

Aşa au făcut. Au adus tot ce trebuia şi au montat antena pe terasa blocului, pe partea unde se afla balconul, venind cu firul pe faţadă, prin balcon, în cameră, la televizor. Au dat drumul televizorului; acum funcţiona şi avea imaginea clară. Între timp, Ina a pregătit câteva aperitive,  a mers pe balcon şi a pus într-o sticlă de un litru, vin, dintr-o damigeană pe care o adusese de la ţară pentru sărbători. A aşezat totul pe o măsuţă şi, după ce s-au spălat pe mâini cei doi, Ina i-a poftit să servească.

-      Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc! Vă rog să-mi spuneţi cât vă datorez pentru tot ce aţi făcut!

-      Nu ne datorezi nimic, am făcut-o din plăcere, spuse Teo.

Din politeţe, au ciugulit câte puţin, să meargă şi un pahar cu vin.

-      Vreau să fiu sincer cu tine, spuse Teo. Te-am observat de când te-ai mutat şi te-

am admirat de multe ori din balcon sau prin geamul camerei mele. Ba erai pe la bucătărie, ba pe balcon, uneori  întindeai rufe sau făceai curăţenie, te-am văzut şi pe stradă, când veneai de la serviciu. Nu am îndrăznit să te abordez dar aveam de gând să-ţi trimit o felicitare de sărbători şi să te invit la un film, dacă nu făceam acum cunoştinţă.

-      O, Doamne, cum aşa? Eu, până acum, chiar nu te-am observat!

Ina se uită pe furiş  la Teo în timp ce îi îmbia să servească. Era un bărbat înalt, la 1, 80 m, arăta destul de bine. Avea ochii verzi, sprâncene stufoase, o frunte lată, părul pieptănat  într-o parte,  puţin lung şi cu perciuni, a’ la Elvis Presley, un nas potrivit, o gură cu buze subţiri şi o dantură frumoasă. Chiar îl plăcea şi se gândea cum de nu-l observase până atunci că o privea ostentativ, de pe balconul lui.

-      Nu erai interesată de mine, glumi Teo! Eu te-am observat de când te-ai mutat; ştiu

şi când ai cumpărat mobila, frigiderul, tot.

Ina nu ştia ce să mai spună.

-      Ina, te invit marţi la un film la sala ARLUS, vis-a-vis de ambasada americană,

unde am legitimaţie. Înainte de film, întotdeauna este o conferinţă pe diverse teme, iau cuvântul diferite personalităţi, depinde de temă. Aflăm acolo, pe loc. Sunt sigur că o să-ţi placă. Şi, sâmbătă te invit la Sala Mică a Palatului, la film, acolo am abonament.

Ina chiar se blocase şi nu ştia dacă să îl refuze sau să îi răspundă afirmativ.

-      O să îţi dau răspunsul zilele acestea, astăzi este sâmbătă. Nu ştiu ce program voi

avea.  Uneori mai rămân peste program, la serviciu.

-      Acasă ştiu că nu ai telefon. La serviciu pot să te sun? Te-aş ruga, dacă vrei, să-mi

dai numărul de acolo! Uite,  le las şi pe ale mele; de acasă şi de la serviciu!

-      Bine, ţi-l dau pe al meu de la serviciu. Eu nu prea caut bărbaţii, spuse zâmbind,

Ina.

-      Şi chiar de nu te găsesc la telefon, ştiu unde stai, spuse zâmbind Teo.  Acum, nu te

mai las să-mi scapi! glumi el.

Teo şi Tudor au plecat. Ina a rămas singură şi nu mai ştia ce să creadă; era bulversată de ceea ce i se întâmplase.

 

 (fragment din romanul "Ape limpezi, ape tulburi")

 

[Vasilica Ilie]

Multumesc, Maria, pai, altfel as innebuni daca nu as scrie! :)) Ai citit si primul capitol, "Izolarea"? Citeste-l! Toate cele bune! O seara de duminica, binecuvantata!!! Cu drag si prietenie, Vali